Periplul imaginarului turist prin imaginara Timișoara veche nu poate ocoli centrul de azi al orașului. În Piața Operei se ridică maiestoasă, la doar cațiva pași de Palatul Culturii, o clădire deosebită. Pe frontispiciul ei scrie simplu și destul de enigmatic „Politehnica”. Și asta doar pentru cine ridică privirea. Într-adevăr, aici se află sediul Rectoratului Universității „Politehnica” din Timișoara. Până și mulți dintre foștii studenți ce și-au tocit coatele pe băncile din bulevardul Mihai Viteazul nu au cunoștință că aici este sediul central al universității lor. Poate doar câțiva să fi auzit de terasa Lloyd. Dar la capitolul terase, tot Bănățeana rămâne cea mai cunoscută de tinerimea studioasă.
Ce treabă au însă Politehnica și cunoscutul Lloyd londonez cu centrul Timișoarei?
De la începuturile istoriei moderne a noii provincii imperiale Timișoara, aceasta a fost un important centru al inovațiilor și tehnologiilor moderne din aproape toate domeniile. Pe lângă centru al industriei incipiente, orașul era amplasat într-unul dintre cele mai productive bazine agricole. Bazele unei agriculturi intensive au fost edificate de fermieri veniți de pe tot continentul. Producțiile de cereale din zonă au început să fie excedentare în intrega pustă bănățeană. Astfel de cereale se mai găseau doar pe ici, pe colo în valea Padului de nord italian. Așadar, grânele de înaltă calitate au început să plece pe meleaguri tot mai îndepărtate. Așa a apărut nevoia negustorilor de a se uni și de a fundamenta prima bursă de specialitate în această parte a Europei. Prețurile la grâu, porumb, orz și orzoaică trebuiau corelate cu și negociate pe piețele din alte părți. La 18 ianuarie 1864 se înființează bursele agricole din Praga, Pesta, Triest și, evident, Timișoara. Aceste instituții dădeau ora exactă producției și, mai cu seamă, exportului de produse din pustă. Societatea Lloyd, a angrosiștilor din Timișoara, înființată în1866, s-a afiliat, astfel, Bursei, ca principală componentă.
După mai multe mutări ale sediului angrosiștilor uniți, a venit, vrând-nevrând, începutul secolului XX. Exportatorii erau deja la a doua sau chiar la a treia generație. Din simpli negustori au devenit o societate cosmopolită de burghezi educați, care dirija mari sume de bani și cantități impresionante de mărfuri. Nu mai era deloc o năzbâtie să folosești telefonul ori telegraful ca să afli prețul de la Londra sau de peste Ocean al produselor. Apar silozurile și marile depozite, în gările și porturile importante din provincie. Comerciații au nevoie de o clădire proprie, cât mai reprezentativă, care să le scoată în evidență opulența. Banii nu reprezentau o problemă. Doar locul — cât mai central — și un arhitect inovator dispus la orice efort. Finalul secolui XIX a adus defortificarea vechii Cetăți, în locul zidurilor de apărare apărând locuri virane. Noul spaţiu urban urma să fie încadrat de edificii reprezentative.
Piaţa a fost trasată pe baza Planului General de Dezvoltare a Oraşului din anii 1893–1895 (arhitect Ludwig von Ybl și inginerul Aladár Kovács Sebestyén). Astfel, se deschide axa nord-sud, care va deveni viitoarea coloană de dezvoltare a pieței, iar, ulterior, a întregului oraș, către zonele Iosefin și Elisabetin.
În jurul anului 1908 încep discuțiile despre noul sediu al Lloyd-ului local. Destul de repede este găsit maestrul — Leopold Baumhorn. Nu era un oarecine. „Părintele sinagogilor” construise zeci de astfel de lăcașe de cult de-a lungul și de-a latul Europei Centrale. Pentru creațiile lui, arhitectul era cunoscut din Brașov în Satu-Mare. De pe teritoriul Ungariei de azi până pe malurile Adriaticii, Leopold Baumhorn presărase construcții reprezentative. La noi în oraș, dacă ar fi fost cunoscut doar pentru Palatul Apelor și tot ar fi fost destul pentru o carte de vizită foarte solidă. Artistul se remarca prin folosirea Eclectismului de tip târziu, dar, în egală măsură, și prin Secesionul atât de modern în epocă. Întotdeauna folosea măcar câteva elemente de Secesion, chiar dacă în lucrări de altă factură. A utilizat, pe cât posibil, volumele generoase, întinse pe două sau trei laturi (străzi), uneori asimetrice, acoperite cu cel puțin o cupolă. A fost un adevărat creator de școală de construcții. A proiectat nu numai sinagogi, atât de apropiate de sufletul său, ci și case de economii, școli, palate oficiale sau clădiri de locuit.
Destul de repede, Atelierele de Arhitectură Baumhorn și Asociația Grânarilor Bănățeni bat palma. Planurile prind contur, iar șantierul e inaugurat în 1910, pe locul rămas liber prin dărâmarea zidurilor fostei Cetăți.
Într-un timp relativ scurt, se ridică somptuoasul Palat Lloyd. De fapt, era o obișnuință a constructorilor din acei ani să nu piardă vremea. Cam orice construcție majoră din urbe a fost predată în cel mult doi ani de la prima piatră de temelie. Se poate presupune că treaba a mers atât de bine și datorită unui alt maestru al arhitecturii, Arnold Merbl, care se ocupa, în calitate de antreprenor-constructor, de palat. Merbl avea tot interesul să iasă totul impecabil, deoarece avea alături un palat propriu în lucru.
Palatul ivit semeț în latura teatrului îl depășea pe acesta cu mult în masivitate și înălțime. În acei ani, teatrul orășenesc nu trecuse prin al doilea incendiu și avea încă fațada veche, mai scundă. A rezultat o clădire cu trei etaje și un acoperiș monumental, de înălțimea a cel puțin două niveluri. Așa cum se cerea în planul inițial, parterul era folosit de spații comerciale și localuri. La primul etaj erau rezervate spațiile Bursei Agricole Lloyd, iar la etajele al doilea și al treilea se găseau apartamente de închiriat pentru cei cu dare de mână. Tot aici a funcționat și clubul Union.
La conducerea Bursei Agricole a Societăţii Lloyd, la data inaugurării, este menționat un anume director Salamon Sternthal, iar ca principal acționar, baronul Istvan Ambrozy, un agricultor înstărit.
Treburile mergeau foarte bine în burgul liniștit al Timișoarei până la acel nefericit iunie 1914, când a izbucnit prima mare conflagrație ce avea să cuprindă întreaga lume.
În perioada războiului, timp de o lună de zile, începând cu jumătatea lui septembrie 1915, cartierul general al trupelor germane a fost încartiruit în Palatul Lloyd. După cum relatează publicația „Alt Temeswar”, însuși feldmareşalul Anton L.A. von Mackensen, comandantul suprem al armatei germane din Bulgaria, a fost găzduit la etajul al doilea al clădirii, în apartamentul unei familii bogate, Rozsavölgyi. Și iată cum supranumitul „spărgător de fronturi”, care a avut mari necazuri cu Armata Română la Mărășești, s-a bucurat de zile ceva mai tihnite la noi în oraș.
În 19 februarie 1919, Conferinţa de Pace de la Paris a trimis o comisie aliată, condusă de americanul Goodwin, la Timişoara. Comisia, formată din militari americani și francezi, avea rolul de a cerceta la fața locului ce se întâmplă după încheierea ostilităților și sarcina de a trimite informațiile culese mai departe. Goodwin a discutat cu generalul francez Farret, cu generalul sârb Grujić şi cu episcopul Letić, iar în sala mare a Palatului Lloyd i-a primit în audienţă pe toţi fruntaşii naţionalităţilor din Banat. Ca urmare a acestei vizite, ideea înființării unei Republicii Bănăţene, care aspira la autonomie în cadrul Ungariei, s-a stins pentru totdeauna şi tot atunci s-a hotărât compensarea României, cu cea mai mare parte a provinciei, în schimbul teritoriului cedat Serbiei.
După 1919, palatul Lloyd își continuă activitatea comercială, dar rămâne în continuare sediul afaceriștilor locali. Nici chiar al Doilea Război Mondial nu a adus prea mari modificari în ceea ce privește destinația clădirii. Marile schimbări apar după instaurarea puterii populare, începând cu 1948. Camera de comerț din acele vremuri a cedat, mai mult de nevoie, clădirea Institutului Politehnic Timișoara. De atunci, tot edificiul este folosit ca sediu al Rectoratului Politehnicii.
În acestă perioadă, palatul se află într-o stare destul de bună. În deceniul trecut au fost făcute reparații ample, mai cu seamă la o parte din acoperiș și la fațade. Mai sunt urme de realizare din topor a unor astfel de reparații, dar ele, totuși, nu sar prea tare în ochi. Poarta de acces cu grilaje de fier forjat a fost tăiată pur și simplu, pentru a lăsa loc unui bancomat. O alegere nefericită, problema putându-se rezolva mult mai inteligent. O bancă ce ocupă latura dinspre bulevardul Revoluției a folosit finisaje sclipitoare, aruncate parcă direct cu lopata pe pereții clădirii.
Acest minunat palat nu este deschis, din păcate, publicului larg. Holul, foarte spațios, face loc unei scări impozante, ce duce la etajul întâi, unde se află sala de festivități a Universității Politehnica. Spațiul, prin frumusețea sa, ar putea atrage o mulțime de curioși, măcar în unele zile destinate special vizitării edificiului. O sală de sedințe impecabil restaurată, cu vitralii multicolore și elemente de lemn asemănătoare cu cele de acum un secol, încântă orice curios pătruns întâmplător înăuntru.
De reținut este și Restaurantul Lloyd de la parter, care, de peste un secol, are aceeași destinație. Fie că s-a numit Café Wien, fie Bulevard, în epoca socialistă, sau, din nou, Lloyd, ca în prezent, localul a constituit mereu un reper al calității și rafinamentului, iar istoria sa plină de povești interesante merită cu prisosință o pagină proprie în viitor.
frumos material, Titus! felicitari pt documentare!