Apariția internetului și, implicit, a presei online a însemnat o transformare din temelii a jurnalismului. Viteza de reacție a canalelor mediatice a crescut exponențial, astfel că distanța temporală dintre producerea unui eveniment cu semnificație și mediatizarea lui a ajuns aproape nesemnificativă. Lucrurile s-au accelerat și mai mult în clipa în care apărut smartphone-ul. Această unealtă ce părea să dedice aparatul de fotografiat din telefon unor stupide selfiuri are, în biografia ei eroică, fapte de vitejie mult mai importante decât ne închipuim: a fost martorul vizual al unor catastrofe sau evenimente la care niciun jurnalist nu putea fi. Dintr-un motiv cât se poate de banal: niciun canal mediatic din lume (că o fi TV, radio sau ziar) nu poate fi prezent la fața locului atunci când se întâmplă ceva imprevizibil.
Așadar, s-a întâmplat ceva nemaivăzut cu câțiva ani înainte: consumatorul de media a devenit fotoreporter. Adică, din vreme în vreme, a devenit jurnalist. Dar nu numai atât. Mai multe inversări de roluri au schimbat configurația presei noastre tradiționale: ziarul nu se mai cumpără, ci este pus în cutia poștală, au apărut Neica Nimeni cu bloguri extrem de interesante, iar cititorii edițiilor electronice stabilesc măsura exactă a audienței. Mai mult decât atât, ei, cititori, reacționează, scriu ce gândesc, polemizează, înjură, admiră, se ceartă. Acest fenomen de modificare a rolurilor dintre presă și societate se numește accelerare sociologică, dar nu asupra lui vreau să insist, ci asupra unei noi provocări. O regulă tacită a deontologiei mediatice îi cere jurnalistului să nu răspundă atacurilor lipsite de politețe, adică la jigniri, insulte ori calomnii. Asemenea strategie este adoptată de marile canale mediatice ale lumii care, tacit, cenzurează astfel de lovituri sub centură. Ceea ce nu e neapărat agreat de patronat. În Marea Britanie sau SUA, de pildă, unele canale mediatice acceptă reacții mai corozive fiindcă ele cresc audiența. Acest mod de a concepe strategia de plasare pe piața audienței a dus și la modificări în contractele jurnaliștilor care, în unele cazuri, s-au văzut presați să accepte să fie bălăcăriți în public. Cu o precizare importantă însă: pot reacționa în justiție. Un jurnalist olandez a dat în judecată televiziunea la care lucra fiindcă una dintre clauzele contractului său se referea la tolerarea unor postări jignitoare. Numai că jurnalistul a aflat că unele dintre postările respective proveneau din redacție și erau pe post de ațâțare a polemicilor agresive. Și a câștigat o mulțime de bani.
La final, poate că v-ați aștepta să spun că asta e democrația, că astea sunt riscurile meseriei de jurnalist. Nici nu cred, nici nu sunt ipocrit. Evident, oricine, indiferent de educație sau stare mentală, poate spune orice, chiar și sub protecția anonimatului, despre ceea ce apare, în spațiul consacrat al unei publicații, dar numai în anumite condiții: fără atac la persoană, argumentat, în toate registrele ironice cu putință. Când însă argumentele se tranformă în flegme, vomă și suduieli, acești nimeni („idiotul satului”, vorba lui Eco) care îi aneantizează pe un Pleșu, pe un Cărtărescu sau Liiceanu, de fapt pe orice jurnalist, trebuie opriți, cenzurați. Lăsați în lăturile lor.
Vrem-nu-vrem internetul a început să își pună amprenta în mai toate domeniile. Cu precădere în sfera jurnalistică. Îmi aduc aminte chiar cu nostalgie cum după 1990 mi-am făcut abonament la tot ce se putea în materie de presă cu precădere literară: România Literară, Orizont, Contrapunct, Dilema, 22, etc. În total vreo zece hebdomadare pe care le răsfoiam cu nesaț de cum le primeam. Nu pot spune însă că variantele internaute nu sunt binevenite mai ales acuma când nu mai stau în România. Să nu ne iluzionăm că lucrurile sunt imuabile. Totul e în schimbare. Nu întotdeauna în bine. Timpul va face însă corecturile de rigoare. Peisajul e mai pestriț, pentru toate gusturile. La urma urmei e de datoria publicațiilor să își revizuiască și stabilească limitele”cenzurii”. E dreptul lor. Cui nu-i place să își creeze site-uri proprii unde pot bălăcării pe cine vor până fac spume la gură. Își vor da duhul până la urmă. Pentru că în atâtea rânduri dovedite lumea tinde să se întoarcă la făgașul normalității după ce se satură de picanterii. Iar faptul că „neica-n lume”și-a deschis blog nici nu e așa de rău. Sunt destui indivizi pe lumea asta care au dovedit în atâtea rânduri că au mai mult talent decât mulți „consacrați”.