Robert Șerban: De mic îți plăcea să te dai în spectacol. Ai participat la Cântarea României. Erai genul de copil dezinvolt, prietenos, haios, șef de gașcă? Cum… te-ai descoperit? Sau, mai degrabă, cine?
Pavel Bartoș: Da, cred că avantajul meu este că m-am născut cu această calitate, aceea de a fi sociabil. Prima experiență de acest gen am avut-o cu moașa de la spital, iar ea, culmea, mi-a dat și nota 10!
Această latură, dublată de simțul umorului, cred eu, destul de dezvoltat, m-au ajutat să mă integrez și să socializez cu cei din jur. Într-adevăr, am participat la Cântarea României, cu un scop precis, acela de a merge în tabără. Ai mei nu își permiteau acest lucru, eram patru frați. Dacă obțineai un loc fruntaș, premiul era o tabără la mare sau la munte. După aceea am descoperit că am anumite abilități artistice, pe care mi le-am dezvoltat în clasele V-VIII când organizam brigada artistică a școlii. Cu toate astea, nu pot spune că eram sigur că ăsta e drumul meu, nu eram sigur că vreau să fac actorie. Nu am avut șansa ca cineva să mă descopere și să spună: Da, tu o să fii actor! Abia pe la 15-16 ani am realizat că sunt în stare de anumite lucruri în acest sens.
R.Ș.: Și apropo de spectacol: care a fost primul în care ai… evoluat, îți mai amintești? Care a fost marele succes al copilăriei tale?
P.B.: Primul spectacol în care am evoluat, spectacol în adevăratul sens al cuvântului, a fost O noapte furtunoasă, la Facultatea de teatru din Cluj, în care am jucat Spiridon. Acest spectacol a avut un parcurs lung și am avut șansa să-l jucăm în multe festivaluri de teatru, unde am câștigat premii, iar un teatru profesionist, Teatrul de Nord Satu Mare, l-a preluat în repertoriu. Astfel că, acel spectacol și rol au făcut cumva trecerea de la studenție la actor profesionist.
Și dacă mă refer la cel mai mare succes al copilăriei, acela a fost atunci când am luat locul întâi la un concurs numit Paleta artistică, un concurs de cultură generală, dar și artistic, între școli. A fost un moment fericit pentru mine și atunci am realizat că, dacă mă ambiționez să fac un lucru, acesta poate deveni o reușită.
R.Ș.: Ai scris poezii când erai adolescent? Mai știi vreuna? Mai știi cui și… de ce?
P.B.: Am scris, dar îmi dau seama destul de repede când nu-s bun la ceva, așa că am făcut pasul înapoi. Însă, pentru mine a fost un exercițiu foarte bun, fiindcă mi-am dezvoltat acest exercițiu al rimei, care mă ajută și astăzi în prezentările de la televiziune. Cam atât mi-a rămas din perioada aia „poetică”. A… Din perioada brigăzii artistice mi-a rămas totuși o rimă: Suntem un trio vesel, de mare fală,/ Atunci când avem ore suntem afară. Restul e tăcere!
Mai bine actor decât golan!
R.Ș.: Cum de te-ai dus spre actorie? Vii, o spui chiar tu, dintr-o familie serioasă de ardeleni. Ce-au zis părinții când au aflat ce vrei să te faci când vei fi… mare?
P.B.: Cu trenul… Am luat trenul de la Miercurea Ciuc spre Cluj, cu schimbare în Beclean. Cred că pe la 16-17 ani am simțit că ăsta ar fi un drum pe care aș putea să-l urmez, dar, din păcate, am întâlnit prea puțini oameni care să mă încurajeze și să mă îndrume în acest sens, cu excepția doamnei diriginte. Poate asta m-a ambiționat și mai tare să demonstrez, mai întâi mie și apoi celorlalți, că pot face asta. Și… am făcut-o!
Din păcate, doar mama a fost martora acelui eveniment. Bineînțeles că nici ei nu i-a venit să creadă, dar, pe de altă parte, avea încredere foarte mare în mine. Știa că mă pot descurca în orice situație. În ultimul an de liceu, le-am spus tuturor că dau la Drept, asta ca să evit întrebările de ce am ales Teatrul. Atunci i-am spus până și mamei mele că dau la Drept, iar ea a fost încântată. Pentru ea era mai important să dau la o facultate, decât să stau acasă și să devin „golan”. Sau mai era teama de a merge în armată. Aveam de ales între a da la facultate sau a mă angaja undeva. Am muncit de la 16 ani și știam ce înseamnă munca fizică. Trebuie să fii făcut pentru asta. Eu nu eram. Și știam că nu voi face o carieră strălucită în acest sens. Și am ales teatru. Altele erau însă condițiile atunci. Era greu să intri la teatru. Cand m-am înscris erau aproape 30 pe un loc. Dar uite că cineva acolo sus mă iubește…
R.Ș.: Ți-a fost profesor, printre alții, un actor puternic, cu personalitate: Marius Bodochi. A existat între voi o relație de tip maestru-ucenic, sau ai furat din mers? Domnul Bodochi e și un bun pedagog? De fapt, cam ce trebuie să știi, ca actor?
P.B.: Treaba asta cu furatul nu am înțeles-o mult timp, dar am realizat mai apoi ce înseamnă de fapt. În cazul lui Marius Bodochi, a fost un parteneriat cumva cinstit. Nu am fost cel mai bun student, dar el a fost un bun profesor, a știut că am potențial și îi mulțumesc că a ținut cu dinții ca eu să fac această meserie așa cum trebuie. A fost un foarte bun pedagog.
Pentru a putea fi actor trebuie, în primul rând, să ai talent! Apoi să ai o mare încredere în tine, o deschidere pe măsură, să fii un bun partener, să ai voință, „stomac”, răbdare și, bineînțeles, șansa unor întâlniri umane și profesionale majore în viață.
R.Ș.: Ai fost, la debutul tău, actor la Teatrul Național din Timișoara. Era evident că… ieșeai de pe scenă, în sensul bun al cuvântului. Ce-ți mai amintești din perioada ta bănățeană? Ai trăit o întâmplare de pomină?
P.B.: La Timișoara am realizat că pot să am amploare ca actor și să încerc lucruri diverse. Am avut șansa să lucrez atât la Teatrul Național, cât și la Teatrul Maghiar, dar și la Opera Națională, lucru care mi-a dat o anumită anvergură și m-a făcut să-mi doresc și mai mult. Atunci mi-am dat seama că pot face lucruri extraordinare. Timișoara a însemnat enorm în evoluția carierei mele. Și acum am un sentiment de acasă când mă întorc acolo. De aceea mă întorc cu drag de fiecare dată.
Îmi aduc aminte de cea mai de pomină întâmplare de acolo. Jucam în A douăsprezecea noapte, în regia Mihaelei Lichiardopol, aveam rolul bufonului și mi-am rupt clavicula înainte cu trei săptămâni de premieră. Era vară, iar eu aveam pe mine un tricou de gips. Toate repetițiile le-am făcut așa, însă înainte cu două zile de premieră mi l-au scos. A fost groaznic, jumatate de corp nu mă asculta, am fost nevoit să refac gipsul din costum, deoarece nu mă puteam mișca normal, nu-mi puteam coordona mișcările. Așa că mi-am făcut un bandaj special care să imite gipsul și să pot juca așa cum am repetat. E unul dintre spectacolele pe care mi le amintesc cu plăcere, la fel cum sunt și Cabaretul, de la Teatrul Maghiar din Timișoara, sau Liliacul, de la Opera Națională. Un alt spectacol drag este Pastrama trufanda, în regia lui Ion Ardeal Ieremia. O altă fază de pomină mi s-a întâmplat într-un spectacol regizat de Ardeal, o piesă chinezească, unde jucam alături de Claudia Ieremia. Trebuia să-i rostesc numele în chineză și tot timpul când mă adresam ei, mă adresam, de fapt, cu numele meu, în permanență greșeam numele și nu înțelegeam de ce tot râde. Pur și simplu nu realizam pe moment acest lucru. Numele alea ne-au făcut zile fripte, la modul haios. Nici până în ziua de azi nu am reținut cum m-am numit în acel spectacol.
„Moft, în general, începe să devină și arta”
R.Ș.: De ce ai plecat din Timișoara? Erai vedeta Naționalului, jucai în mai toate piesele…
P.B.: Pentru că, așa cum am mai zis, am realizat că pot face mult mai multe. Îmi doream mai mult, o miză mai mare. După un ciclu de câțiva ani, îmi doresc alte provocări, care să mă țină viu. Am simțit că sunt pregătit pentru București din toate punctele de vedere, psihic, fizic și profesional. Cum ai spus tu, dacă la Timișoara eram vedeta Naționalului, în București eram un simplu actor care trebuia să demonstreze tot timpul, jucam eu, nu statutul în locul meu. Și nu regret nicio clipă acest lucru.
R.Ș.: A existat vreun impact dur cu lumea bucureșteană sau te-ai adaptat rapid? Sunt bucureștenii altfel ori ăsta e un clișeu?
P.B.: Trebuie să te adaptezi în primul rând ritmului. În București e un ritm nebunesc, căruia îi simt lipsa dacă plec 2-3 săptămâni la țară sau într-un alt oraș mai mic. Aici totul e un iureș continuu, între teatru, televiziune, platouri de filmare și familie. Se întâmplă lucruri multe aici, întâlniri cu oameni mari, lucruri extraordinare. Bineînțeles că se pot întâmpla și lucruri nasoale, la fel de mari. Tocmai de asta trebuie să fii pregătit din toate punctele de vedere.
R.Ș.: Te plac criticii? Te interesează cronicile la piesele în care joci? Te-a… înfuriat vreuna? Nu e un moft critica de teatru?
P.B.: Probabil mi-aș pune problema dacă toți ar scrie extraordinar despre mine sau dacă n-ar scrie deloc. E normal ca unii să te placă, iar alții să nu te placă. E normal ca nu toate rolurile să-ți iasă, deși tu-ți dorești acest lucru, să-ți iasă. Cred în criticii care cunosc cumva istoria carierei tale, care văd de unde vii, cum vii, dacă evoluezi, dacă aduci ceva nou. Și atunci cred că ei pot analiza just demersul meu actoricesc într-un anume rol, timp sau spațiu, pentru că mă iau de undeva, ca urmare a evoluției mele. Cred în astfel de critici.
Moft, în general, începe să devină și arta. Dar dacă nu ne ținem cu dinții de acest moft, riscăm să-l pierdem și cred că ar fi foarte nasol. De aceea, le urez și criticilor să continue treaba în direcția asta, scriitorilor să scrie în continuare, chiar dacă se citesc din ce în ce mai puțin cărți, iar mie îmi urez să joc cât mai mult și cât mai bine.
Învățătura de minte nu se uită
R.Ș.: Ce faci ca să poți schimba registrul fără să se vadă? Să ieși din platoul unei emisiuni de divertisment, să urci pe scena teatrului, iar apoi să joci în episodul 15 al nu știu cărui serial? A, și la plecare să filmezi un promo? Cât de ușor ori de greu îți este să schimbi macazele? Cum îți faci… igena de actor? Cum îți cureți memoria?
P.B.: E vorba de ritm, pe care mi l-am asumat și căruia m-am adaptat. Îți propun un exercițiu de imaginație, exercițiu pe care mi-l propun și mie, în același timp. Ce ar fi dacă nu ar trebui să plec de pe platoul unei emisiuni extraordinare, nu aș juca pe scena unui teatru extraordinar, ce ar fi dacă nu ar trebui să joc în episodul 15 al nu știu cărui serial și, bineînțeles, să nu fac și un promo între timp? Ce ar fi? Aș regreta enorm că nu fac aceste lucruri. Așadar, eu mă bucur de ceea ce mi se întâmplă și, cel mai important, este că fac ceea ce-mi place. Și probabil de aceea nu simt niciun efort. Doar o oboseală mică din când în când, dar trece.
Acest timp de igienă, de curățire a memoriei ține 60-70 la sută de tine, dar depinde și de partenerii de scenă și, bineînțeles, de regizor. E important ca el să vadă lucruri în tine de care tu nu ai habar și să te provoace. Atunci când e provocat, actorul reacționează și scoate la iveală niște lucruri de care nici el nu știa că e în stare. Acest lucru îi dă foarte mare încredere și îl face să vrea mai mult și să se surprindă de fiecare dată. Mă bucur că lumea remarcă că atunci când sunt pe scena unui teatru e cu totul altceva decât atunci când sunt pe platoul unei emisiuni. Mă bucur, pentru că e și un anume tip de provocare pentru mine, mă raportez la acea situație. În teatru ai șansa mult mai multor descoperiri, e un alt mod de a relaționa cu publicul, unul extraordinar și de fiecare dată cu emoție, multă emoție. În televiziune există și șansa înregistrărilor, însă în teatru totul se întâmplă aici și acum.
R.Ș.: Ți s-a întâmplat să ai un blocaj și să nu mai știi replica, iar asta să fie evident pentru spectatori? Cum te-ai… scos? Sau cine a făcut-o? Cea mai mare gafă a ta?
P.B.: Mi s-a întâmplat, dar mă bucur că niciodată nu a fost evident pentru spectatori, a fost doar pentru noi, cei care făceam parte din angrenajul unui spectacol. Pentru asta am și fost pregătiți, să facem față oricărei situații. Dacă se întâmplă, ele pot genera niște lucruri extraordinare, uneori pot da un alt fel de tip de prospețime unui spectacol.
De exemplu, acum opt ani jucam Gaițele, la Odeon, iar eu am plecat în weekend cu familia. Mă trezesc dimineața că primesc un telefon: de ce întârzii la spectacol? Atunci am realizat că era matineu și nu-ți spun cum am ajuns la teatru, am făcut distanța Câmpina-București în 30 de minute. Am ajuns cu 5 minute înainte de spectacol. Am trăit cele mai mari emoții, am trecut prin zeci de stări pe care nu le doresc nimănui. Dar mi-a fost învățătură de minte.
Frunză, Tompa, filme, fete sau Sarmizegetusa
R.Ș.: Fiecare dintre noi am vrea să… Eu, ca să mă includ, aș vrea să fac o emisiune cu Mario Vargas Llosa. Tu alături de cine ți-ai dori să joci? De ce? În spectacolul cărui regizor (în afară de Radu Afrim și Alexandru Dabija) ți-ar plăcea să fii distribuit? De ce? În ce film te-ar tenta să ai un rol?
P.B.: Mi-aș dori să mai joc în regia lui Victor Ioan Frunză, să joc în regia lui Tompa Gabor și, în general, mi-aș dori să joc în spectacolele cât mai multor regizori tineri. Cred că ar fi un schimb de energie necesar mie și, poate, benefic și lor. Dar, de fapt, cel mai important este să joci în regia oricărui regizor care te dorește cu adevărat.
Recunosc, mi-aș dori să joc în cât mai multe filme. Tocmai de aceea m-am hotărât să încerc să le produc eu. E foarte greu, dar nu imposibil.
R.Ș.: Te dai în spectacol în fața fetelor tale? Le… distribui în piesele familiale pe care, bănuiesc, le jucați uneori?
P.B.: Nu încerc să fac acest lucru, pentru că ele în sine sunt un adevărat spectacol, iar eu sunt norocosul spectator ce are parte în fiecare seară de câte un spectacol unic. Bineînțeles că atunci când citesc povești trebuie să le citesc pe voci diferite, pe vocea fiecărui personaj, este singurul act artistic pe care pot să-l fac. Regia le aparține întotdeauna!
R.Ș.: Și zici că mai și citești? Ce fel de cărți? Ce ai citit tare în ultima jumătate de an? Ceva ce ai recomanda și altora.
P.B.: Din păcate, regret că nu am atât de mult timp pe cât aș vrea pentru citit, dar în vacanțe sau într-un turneu mai recuperez. Îmi fac un anumit tip de bibliografie înainte. Am avut o perioadă în care citeam foarte multe cărți legate de profesia mea, dar și de parenting. Am încercat să găsesc fel de fel de soluții în cărți, însă mi-am dat seama că atunci când e vorba despre un copil, soluțiile le găsești doar în viața de zi cu zi, așa că am abandonat cărțile de parenting. Acum am trecut într-o zonă în care cititul înseamnă relaxare. Mi se întâmplă să încep trei cărți deodată, de diferite genuri, și le citesc alternativ. O carte bună, pe care am citit-o de curând, este Dacă m-aș asculta, m-aș înțelege, scrisă de Jacques Salome. O recomand cu plăcere. Acum deschise sunt: Șerban Foarță și Ion Barbu – 69. Este o carte foarte bună de poezii, care face bine. Jerry Seinfeld – Pe limba mea și Religia dacilor, scrisă de Dan Olteanu. Recunosc că asupra ultimei cărți am mai multă atenție și aplecare, m-a captivat pentru că mă interesează foarte mult subiectul. Am fost de curând la Sarmizegetusa și m-au cucerit cu totul acele locuri, așa că vreau să le cunosc mai bine.
