Prea mari ca să reziste. Oare?

Foarte recent, Lordul Rothschild și-a exprimat dezacordul profund față de quantitative easing (QE), respectiv față de politica monetară pe care bancherii băncilor centrale din SUA, Regatul Unit, Zona Euro (ZE) și Japonia au impus-o întregii lumi în ultimul deceniu.

În primul rând, Lordul Rothschild a etichetat QE ca fiind „cel mai mare experiment monetar din istoria omenirii”.¹ Ori, rolul bancherilor nu este în niciun caz acela de a planifica și de a operaționaliza experimente pe cobai umani! În acest context, foarte mulți lideri de opinie au calificat politicile monetare instrumentate de-a lungul timpului ca fiind experimente socio-umane imorale și nelegitime. Dar este prima oară când această opinie este asumată de un bancher atât de important ca și Lordul Rothschild. Iar Lordul Rothschild nu poate fi acuzat că este marxist, bolșevic, populist, rusofil sau că nu știe ce spune…

În al doilea rând, Lordul Rothschild a enumerat foarte precis efectele catastrofale ale acestui experiment la nivel global: ratele mult prea mici ale dobânzilor de politică monetară, dobânzile negative (!) percepute în contul a 30% din datoria publică la nivel global, prăbușirea cererii, deflația și masificarea creditelor pentru refinanțarea băncilor „too big to fail”¹.

Fără îndoială, această radicalizare a opiniilor Lordului Rothschild în raport cu deciziile strategice ale celor mai importanți bancheri ai lumii reprezintă un eveniment extrem de important și nu doar pentru mediul financiar-bancar. Dar această ieșire la rampă a Lordului Rotschild este tardivă. Pentru că ceea ce a criticat Lordul Rothschild „la spartul târgului” reprezintă doar vârful unui aisberg care se scufundă iremediabil. Cu alte cuvinte, nu QE este principala problemă, ci organizația care a decis și a operaționalizat „cel mai mare experiment monetar din istoria omenirii”. Ori, această organizație are un nume: Sistemul Monetar Internațional (SMI), un nume pe care Lordul Rothschild nu l-a pronunțat.

În acest context, vreau să prezint cât mai succint posibil natura celor două imense probleme cu care se confruntă comunitatea globală în acest moment: SMI-ul și ultimul său „artefact”, QE-ul.

Dacă vrem să înțelegem cât de cât ce se întâmplă în jurul nostru, ar trebui să ne întrebăm cine conduce lumea contemporană. Trăim într-o lume multipolară sau într-o lume monopolară? Evident, trăim de foarte mult timp într-o lume monopolară, o lume condusă de la Washington cu o mână de fier. Dar nu Casa Albă sau Congresul american conduc lumea. Nici vorbă de așa ceva. Lume este condusă de SMI, o organizație globală monolitică compusă din banca centrală a SUA (Fed) și de binecunoscutele sale subsidiare: Fondul Monetar Internațional (FMI), Banca Mondială (BM) și Organizația Mondială a Comerțului (OMC).

Dar cum ar putea conduce lumea SMI-ul? Pentru că SMI nu are în subordine nici servicii secrete, nici guverne și nici armate. Pentru a lămuri această falsă dilemă, voi prezenta un succint studiu de caz. Componenta cea mai importană, componenta decizională a SMI, se numește Fed. De fapt, Fed este o imensă „mașină de tipărit bani” ai cărei acționari conduc lumea. Mă înșel cumva? Nu cred. Din cine este compusă Fed? Din douăsprezece Bănci Federale de Rezervă, bănci cu capital exclusiv privat. Mai mult, acționarii acestor bănci sunt persoane complet necunoscute, în sensul că în statutele acestor bănci nu este menționat numele niciunui acționar care a cumpărat, a vândut sau a moștenit de-a lungul timpului capitalul acestor bănci. Interesant, nu? Proprietarii celor mai importante bănci din lume sunt oameni invizibili, nu știm măcar dacă sunt americani, englezi sau mai știu eu ce. Consilul de Administrație al Fed (Consiliul Guvernatorilor) este format din doisprezece membrii aleși de către acționarii băncilor din cartelul Fed. Președintele Consiliului de Administrație al Fed este propus de președintele american și votat de Congres. Dar, atenție, nici președintele american și nici Congresul nu pot revoca președintele Fed! Pentru că nici președintele american și nici Congresul nu au drept de vot în adunarea acționarilor invizibili ai Fed. Și asta pentru că Fed este o bancă de emisiune exclusiv privată.² Și atunci cine conduce lumea? Lumea este condusă de către „mașina de tipărit bani”, o organizație condusă de oameni invizibili care nu dau socoteală absolut nimănui…

Să vedem acum ce se înâmplă în celelate state de pe glob. Cum ar putea Fed-ul să decidă politica monetară a celorlalte bănci centrale din lume? Foarte simplu: prin intermediul FMI-ului. Pentru că FMI-ul este o structură piramidală extrem de riguroasă în care guvernatorii tuturor băncilor centrale din lume, cu excepția Fed și a BCE, au rolul de subalterni ai Consiliului de Administrație al FMI. Iar în cadrul acestui consiliu de administrație, reprezentantul SUA, de fapt reprezentantul Fed, are drept de veto. Destul de clar, nu? Fără acordul Fed, deci, nu poate fi numit sau destituit președintele FMI și nu poate fi luată niciun fel de decizie strategică de către conducerea FMI.²

Faptul că toți guvernatorii băncilor centrale din lume, cu excepția Fed, BCE și într-o anumită măsură a băncii centrale maghiare, sunt subalternii conducerii FMI este un fapt care ar trebui cunoscut. Dar din păcate nu este așa. Să luăm un exemplu. Guvernatorul Băncii Rusiei este propus de președintele Rusiei și votat de către Duma de Stat. Dar dacă cumva aceste instituții ar vrea să o revoce pe actuala șefă a Băncii Rusiei, aceasta ar înainta o plângere la o instanță „independentă” din SUA care ar infirma în timp record decizia celor două instituții care conduc Rusia³. Exact la fel se întâmplă și în cazul României. Dar nu aceasta este singura problemă. De fapt, nici executivul și nici legislativul de la București nu pot decide absolut nimic în materie de politică monetară. BNR-ul este complet independentă decizional de Guvern și de Parlament în ceea ce privște valoarea rezervelor monetare, dimensiunea masei monetare, nivelul dobânzii de referință și mai ales politica cursului de schimb. În schimb, BNR-ul nu poate decide nimic în materie de politică monetară fără aprobarea FMI-ului. Și exact același lucru se întâmplă și în Rusia lui Putin, deși Putin este un dictator, nu?

Ne place sau nu ne place, aceasta este „lumea minunată” în care trăim. Trăim într-o lume în care emisiunea monetară din toate țările lumii, cu excepția SUA, a țărilor din ZE și a Japoniei este strict controlată de către Fed prin intermediul FMI. Și ce înseamnă asta? Că masa monetară dintr-o țară membră a FMI, cu excepțiile menționate, trebuie să fie dependentă nu de nevoile economiei acelei țări sau de productivitatea factorilor de producție, ci de rezerva valutară în dolari de care dispune banca centrală a acelei țări. Această dependență de tip colonial a marii majorități a statelor lumii de managementul discreționar al Fed și FMI implică consecințe catastrofale.

Să luăm un exemplu foarte simplu. În anul trecut, România a înregistrat o valoare a PIB de 177,315 miliarde dolari emiși de Fed, valoare care a fost calcultă de către FMI în funcție de un curs mediu de schimb de 4,01 lei per dolar.⁴ Dar tot FMI-ul a calculat pentru România o valoare a PIB de 413,846 miliarde dolari internaționali. Aceasta înseamnă că valarea reală a PIB în cazul României a fost cu 133% mai mare decât cea calculată în dolari Fed pe baza cursului de schimb al BNR. Cu alte cuvinte, dacă FMI-ul ar introduce la nivel global un dolar cu o putere de cumpărare egală în orice țară de pe glob, atunci prețurile mărfurilor românești exportate în SUA ar fi mai mari cu 133%, iar prețurile mărfurilor americane importate în România ar fi cu 57% mai mici. Însă, datorită cursului de schimb impus de către BNR la ordinul expres al FMI-ului, România este pur și simplu jefuită ca în codru! Dar nu numai România este în această situație. La fel pățesc și celelalte țări membre ale FMI.

Dar de ce nu substituie oficialii FMI dolarii emiși de Fed cu dolarii internaționali în stabilirea cursurilor valutare? Pentru că atunci importurile americane ar deveni de două ori mai scumpe, iar contravaloarea exporturilor americane în restul lumii ar scădea cu peste 50%. Ori, așa ceva este inacceptabil pentru establishmentul de la Washington. Iar imprudenții care ar încerca să ia o asemenea decizie, așa cum a încercat nu cu mult timp în urmă să o facă Dominique Strauss-Kahn, fostul șef al FMI, vor păți exact ceea ce a pățit acesta!

În concluzie, SMI-ul patronat de Fed reprezintă o structură care a impus, după prăbușirea URSS-ului și a CAER-ului, o cămașă de forță de tip economico-financiar la nivelul întregii planete. Însă, în mod cu totul neașteptat, acest Leviathan economico-financiar a intrat în colaps în 2008. Cauzele acestui colaps sunt acum evidente. Practicarea prin mijloace coercitive a unor cursuri valutare discreționare la nivel planetar este o armă cu două tăișuri. Această politică impusă unor țări ca și China, India, Turcia sau România a determinat o reducere fără precedent a costurilor în industria producătoare de bunuri de larg consum din aceste țări. În acest context, tentația companiilor din SUA, Regatul Unit, Franța și Italia de a importa muncă ieftină a scăpat de sub control. Drept urmare, sectoarele industriale din aceste țări au intrat în colaps, iar sectoarele financiare, cele imobiliare și cele din sfera serviciilor au înregistrat creșteri nesustenabile. În aceste condiții, colapsul economico-financiar a devenit inevitabil.

Acesta este momentul în care liderii Fed, cei ai Băncii Japoniei și ai BCE au decis că o politică monetară de tip QE reprezintă cea mai bună soluție de contracarare a unui flagel economico-financiar care se declanșase pe neașteptate. Dar în ce constă de fapt „relaxarea cantitativă” practicată de bancherii americani, japonezi și europeni? În primul rând, liderii „mașinii de tipărit bani” au decis că trebuie salvate cu orice preț băncile-mamut care intraseră de facto în faliment datorită unui management iresponsabil. Pe de altă parte, aceiași lideri au decis că bursele trebuie revigorate cu orice preț prin răscumpărarea tuturor titlurilor financiare și a creanțelor fără niciun fel de acoperire în active reale.

Din cele expuse, rezultă că QE este de fapt o soluție ideologică pentru o problemă strict economică. Contracararea colapsului din 2008 implica o cu totul altă abordare. Nu băncile falimentare ar fi trebuit recapitalizate, ci ar fi trebuit revigorată economia reală, cea care generează creșteri de venituri reale. Voi prezenta în continuare un scurt bilanț de tip eforturi-efecte, un bilanț care demonstrează căt de nocive au fost efectele QE. Astfel, în matricea care urmează este prezentată dinamica costurilor, respectiv a datoriilor publice și private, generate de implementarea QE la nivel planetar.

Surse: 1. World Data Bank, World Devlopment Indicators, 2. IMF, World Economic Outlook Databases, April 2016, 3. Bank for International Settlements, BIS Statistical Bullletin, June 2016..

Datele precedente reflectă un fapt indubitabil: SUA cumulează în prezent aproape 37% din datoriile mapamondului. Din această cauză, SUA este țara cu cea mai mare îndatorare pe locuitor la nivel global (176 150 dolari), urmată de Japonia (142 295 dolari), de Regatul Unit (98 883) și de Hong Kong (88 086 dolari).^4,5 În mod evident, asemenea niveluri de îndatorare sunt nesustenabile. În schimb, datoriile pe locuitor din China (15 746 dolari) și din celelalte state ale lumii care nu sunt nominalizate în tabelul precedent (5 856 dolari) sunt sustenabile fără mari probleme.^4,5,6,7

Să vedem acum ce efecte au generat uriașele credite injectate în economiile SUA, Japoniei și ZE în ceea ce privește creșterea economică.

Sursa: World Data Bank, World Development Indicators.

Datele precedente reflectă foarte clar efectul catastrofal al QE în SUA. Astfel, creditele injectate de Fed în mastodonții bancari ajunși în pragul falimentului au crescut în perioada 2007-2015 cu 15 705 miliarde dolari, iar PIB-ul a cescut cu doar 3 469 miliarde dolari. S-a scremut muntele și a născut un șoricel! În cazul Japoniei situația este similară: costurile cu creditarea au crescut cu 12%, iar PIB-ul a scăzut în termeni nominali cu aproape 15%! În sfârșit, costurile cu creditarea au rămas aproape constante în cazul ZE, dar PIB-ul a scăzut în termeni nominali cu 10% în perioada menționată.

Rezultă, deci, că efectele „relaxării cantitative” implementate de Fed, de Banca Japoniei și de BCE au pus pe butuci sectoarele reale din economia americană, cea japoneză și cea a ZE. Pentru că, așa cum am menționat, QE reprezintă o soluție ideologică și nu o soluție economică. Istoria este plină cu rebuturi de tip QE. Acum câteva decenii, CAP-urile românești care intrau în insolvență din diferite motive erau recapitalizate de Banca Agricolă și își reluau activitatea. La fel se întâmplă acum în America. Singura deosebire este că Fed-ul nu recapitalizează CAP-uri ci mastodonți bancari ajunși în pragul falimentului. În cele din urmă, CAP-urile și Banca Agricolă au dispărut. Pentru că erau „too big to survive.” Și la fel se va întâmpla și cu băncile „too big to fail” salvate cu atâta „mărinimie” de „mașina de tipărit bani” care conduce lumea.

Surse: 1. RT-Business, World seeing „greatest monetary policy experiment in history”, Rothschild; 2. Starikov N., Rouble Nationalization – the Way to Russia”s Freedom, Piter, St. Persburg, 2013, p. 19-23; 3.Ibidem, p. 23-28; 4. IMF, World Economic Outlook Databases, April 2016; 5. World Data Bank, World Development Indicators; 6. BIS, BIS Statistical Bulletin, June 2016; 7. US Census Bureau, International Programs.