Timișorenii băștinași din Fabric au fost tot timpul cu un pas în fața altor locuitori. Se dădeau, de cele mai multe ori cu temei, mai ocoși decât alți concetățeni de-ai lor. Era un fel de iuțeală de minte, de limbaj sau pur și simplu se prindeau mai iute de mersul lucrurilor. Din acest motiv au rămas în folclorul local ca fiind mai slobozi la gură sau pur și simplu mai „isteți”. Din povestire de mai jos se poate vedea un astfel de exemplu.
Astăzi, în secolul XXI, cine trece prin Piața Traian are multe lucruri interesante de văzut dar din păcate nu așa cum ar merita adevărata valoare a arealului cunoscut cândva ca Hauptplatz iar mai apoi, după jumătatea secolului XIX, drept Kossuth tér. Se află la intersecția străzilor cunoscute azi ca: Dacilor, Zăvoi, Costache Negruzzi, Ion Mihalache și Piața Romanilor. Degradarea este la ea acasă în cele mai multe din clădirile istorice ce ar trebui să înnobileze piața. Aceasta este în general în aceiași formă de aproape trei sute de ani și este înconjurată de clădiri istorice apărute pe rând în timp. Înalțimea caselor și decorațiunile fațadelor au diferit foarte mult în timp dar ambientul urban general a rămas același.
A fost pusă pe planșetă de inginerii militari în 1740 ca o necesitate de a descongestiona Cetatea de activitățile civile ce nu-și aveau locul acolo. Era mai sigur să scoți așa o vânzoleală de lume de toate felurile, în afara Esplanadei ce înconjura fortificațiile. De la proiect până la executare nu a trecut mult și destul de repede a apărut în centrul Fabricului Vechi, acolo unde se afla punctul de convergență al vechiului cartier „rascian” şi era piața principală a acestuia, o replica ceva mai modestă a Pieței Unirii. Ea găzduia piața zilnică de cele mai variate produse și târgurile săptămânale cu marfă venită din toate satele din zona din amonte de Bega. Dar mai ales manufacturierii din Fabric erau apreciați pentru produsele lor ce începeau să impună prin calitate. În piaţă se găseau numeroase dughene cu mărfuri din cele mai felurite, ce în timp se vor transforma în adevarate magazine moderne.
Fabricul avea, precum celelalte cartiere istorice, o viaţă proprie destul de independentă fără prea multe legături cu centrul. Piaţa a început să dobândească un aspect urban spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, când multe case mici, asemănătoare celor de la ţară, între care se găseau terenuri virane, au fost înlocuite, treptat, cu unele noi, cu aspect urban, care formează fronturi neîntrerupte de clădiri, fiind intercalate între clădirile existente sau pe locul unora care au fost demolate.
Una din cele mai inedite construcții ce străjuiește intrarea în Piața Traian este „Casa cu Maimuțe”, o bijuterie arhitectonică demnă de a figura în manualele de arhitectură, la capitolul dedicat mișcării Jugendstil.
Cum a apărut minunatul edificiu și cum de s-a procopsit cu caraghiosul supranume rămas de legendă
Primăria Timișoarei avea la începutul secolului XX în grijă un așezământ ce dădea adăpost bătrânilor nevoiași și fără surse de venit. Ca și acum era în general o lipsă de fonduri pentru susținerea activităților de protecție socială. Se apela destul de des la bunavoința celor înstăriți ca să suplinescă cu fonduri bugetul orașenesc. La acea vreme, primar al orașului era cel demn de laudă, Carol Telbisz, ce a reușit în trei decenii să ducă mai departe munca începută de cei trei edili dinaintea sa și să facă dintr-o cetate militară o adevarată metropolă central europeană. Poate cele mai multe transformări novatoare au avut loc în lungul său mandat.
La inițiativa consilierilor locali sau poate a primarului, apare idea de a construi din bani municipali o casă de raport ce va aduce fonduri pentru întreținerea „Azilului Orăşenesc”. În epocă erau cunoscute sub acest nume clădiri ridicate de la bun început cu scopul de a fi închiriate apartamentele celor cu stare ce nu voiau sau nu puteau să aibe propriile case. De acest motiv, în multe documente de epocă clădirea este denumită „Casa de Raport a Municipiului din cartierul Fabric”.
Pe locul cuprins între Fabrikhoff Gasse (azi Ștefan Cel Mare) și piaţa Coronini (acum Piața Romanilor) se aflau, până la începutul secolului trecut, niște case mai mici, doar cu parter, ale unor negustori: Szigmund și Rastici. Acestea au fost achiziționate între 1902 și 1905 de Primărie şi demolate pentru a face loc viitorului edificiu.
S-a făcut un calcul al costurilor viitoarei construcţii, iar banii publici au fost investitiți în afaceri sigure ce urmau să aducă profit. Pentru lucrările de proiectare a fost acreditat arhitectul şef al oraşului, Székely László. Nu erau nici un fel de îndoieli că urma să facă treabă bună ținând cont de multe alte clădiri impozante cu care a înzestrat orașul în destul de scurta sa carieră. Între vara anului 1908 şi august 1909 a fost terminată clădirea municipalității. În scurt timp au și fost ocupate toate spațiile comerciale de la parter. La primul etaj erau birouri și sediile diverselor firme, iar mai sus apartamente destul de luxoase pentru închiriat.
Printre primii chiriași ai palatului s-au numărat firme celebre în epocă: Schneider, adunarea comercianţilor, restaurantul lui Wassel, firma fraţilor Deutsch, Firma Kincs Vertes sau firma Balint. La etajul întâi fusese amenajat un spațiu de serate. Tot aici se găsea şi „Clubul cetăţenilor”, unde se adunau cei mai înstăriți burghezi să discute afaceri și probleme ale cartierului.
Aici începe legenda. Poate fi adevărată de la un cap la altul, poate e o exagerare sau ficțiunea unei minți zburdalnice din Fabric. În partea de sus a clădirii, pe fațada de către liniile de tramvai, la etajul al doilea, exista un șir de statui ce reprezintă interpretări destul de realiste a unor urşi şi maimuțe antropoide în mărime naturală, exact sub cornişă. Animalele sunt reprezentate cu scuturi în mână. Meșterii pietrari ce au fost angajați de către Székely au fost bombardați de către consilierii locali cu cereri fanteziste de a fi reprezentați și ei pe clădire, că doar au dat banii pentru construcție. De la un diferend între pietrari și mai marii orașului (poate nu s-au înțeles la preț) a ieșit isprava de a fi asemuiți cu niște maimuțe. La terminarea clădirii și descoperirea statuilor, stupoare, nu arătau ca niste onorabili consilieri ci ca niște animale. De altfel foarte simpatice. A ieșit o mică ceartă, dar până la final a avut de câștigat opinia publică ce ar fi decretat că maimuțele sunt mai umane decât aleșii locali. Și par mult mai frumoase! Cât adevăr e în poveste e greu de spus după mai bine de un secol. Dar e plauzibil, la mintea trăsnită a celor din Fabric, să fi fost ceva real la mijloc.
Indiferent de ce mai zic câte unii, geniul lui Székely sau năzdrăvănia meșterilor sculptori, toate îmbinate, au lăsat moștenire una din cele mai reprezentative opere edilitare, reprezentative pentru patrimoniul architectural în stil Secession sau Jugendstil. Compoziţia clădirii este dominată de volumele impresionante, jucate, ale acoperişurilor, o caracteristică a maestrului. Acestea sunt inspirate de siluetele elansate ale turnurilor medievale, mai ales de turnurile din perioada gotică. Pe colţul dinspre Piaţa Romanilor se remarcă un turn medieval păzit de un halebardier în armură. Pe scutul ostașului medieval este vizibilă stema istorică a Timișoarei. Și destul de incredibil cum a scăpat atâția ani fără să fie distrusă de exaltați, se mai află și stema Ungariei. Este simbolic paznicul ce stă de veghe la intrarea în piața centrală a Fabricului. Ornamentele foarte bogate corespund anilor 1900. Unele dintre ele au forme geometrice, pătrate, inspirate de ultimele curente, cele mai evoluate, ale stilului respectiv.
Palatul are acoperişuri mari şi ridicate, geamuri înguste şi rotunjite, cu lemnărie verde, care se reliefează plăcut pe faţadele clădirii vopsite în culoare albă şi galbenă. Decoraţiile clădirii, sub formă de volute aurii şi forme geometrice, sunt caracteristice stilului Secession. Tot ca o caracteristică a stilului este și asimetria des întrebuințată. Celor două turnuri ce nu seamănă între ele și au volumetrii diferite. Clădirea are două intrări, destul de simple şi uşor de trecut cu vederea, pe cele două laturi scurte dinspre cele două piețe. Iar fațada principală nu are nici o intrare către etaje. La primul etaj se remarcă măştile feminine încadrate de ghirlande care decorează ferestrele.
Primul Război Mondial a lăsat urme și în istoria casei de raport. Municipalitatea se confrunta cu mari dificultăţi financiare din cauza prăbușirii economiei. Apare necesitatea unei „privatizări” și clădirea ajunge în proprietatea directorului general al complexului industrial „Industria Lânii – S.A.” Rezsö (sau Rudolf) Totis. Acest domn se pare că avea ceva bani puși la ciorap, de vreme ce și-a permis să facă acest cadou soției sale. A și numit clădirea cu numele doamnei, care s-a ales cu cel de-al treilea nume din acel moment „Palatul Ștefania”.
În toată perioada interbelică, Piaţa Traian, unde se găseşte Palatul Ştefania, era un loc renumit de distracţie, aici existând numeroase restaurante şi cafenelele. Şi la parterul Palatului Ştefania se găsea un restaurant celebru, Carul cu Bere. De asemenea a continuat să funcționeze Clubul Cetăţenilor din cartierul Fabric.
În epoca de după 1948, întregul edificiu este naționalizat și trece în adminstrarea statului. Care se știe că nu era un prea bun afacerist. Magazinele de la parter au devenit simple alimentare de stat unde se formau cozi la orice produs. Celebra berărie a continuat să funcționeze ca un simplu bufet de cartier unde poposeau pentru o bere navetiștii în drumul lor de la și către Gara Mică.
Aflată într-o stare de degradare destul de accentuată în anii de după 1989, clădirea a avut excepţionala şansă de a deveni sediul local al biroului GTZ Timişoara. GTZ este o instituţie a guvernului Germaniei ce s-a implicat în elaborarea măsurilor concrete pentru punerea în practică a conceptului de „regenerare urbană” la Sibiu şi Timişoara. Faţadele clădirii au fost renovate la începutul anilor 2000. În anul 2010 începe și proiectul de reabilitare a vitrinelor istorice ale clădirii, vitrine ce fac parte din parterul clădirii monument. Au fost înlocuite mizerele geamuri de tip socialist din fier cornier sudat și cu geamuri croite fără nici o doimă.
A fost tot un proiect mai amplu al Primăriei Timișoara în colaboarare cu Societatea Germană pentru Cooperare Tehnica (GTZ). Acest proiect de “reabilitare prudentă și revitalizare economică a cartierelor istorice din Timișoara” s-a desfășurat în baza Acordului interguvenamental româno-german. S-au refăcut complet şi vitrinele, de data asta din lemn stratificat, în stilul original din primele decenii ale secolului XX.
Aceste vitrine sunt adevărate recorduri în construcții. Sunt de dimensiuni impresionante de 34 m lungime și 5,5 m înălțime și a căror ornamente cântăresc 6 tone. Proiectarea acestei vitrine gigantice a aparținut până în detaliu unui renumitului arhitect timișorean, Mihai Botescu. Specialiștii de la Societate Germana pentru Cooperare Tehnica (GTZ) aprecieză această lucrare ca fiind “cea mai mare vitrină din Estul Europei”.
Din nefericire, există și o componentă autohtonă a acestei lucrări. Ca de obicei, s-au terminat banii și reabilitarea nu a fost finalizată. Curtea interioară şi spaţiile comune (casa scării) arată în continuare destul de neîngrijite.
Poate dacă ar arăta măcar așa o bună parte din clădirile istorice, orașul ar reveni pe locul meritat în circuitul cultural turistic al Europei. Piața Traian începe foarte timid să fie din nou un centru de cartier ce va putea rivaliza cu sora mai mare, Piața Unirii.
