O ploaie simbolică a stins flacăra de la Rio într-o noapte caldă de 21 spre 22 august. De fapt, într-o dimineață de luni. „De luni” — expresie atât de dragă nouă, atât de plină de speranță („de luni mă trezesc mai devreme”, „de luni stau mai mult cu familia”, „de luni mă las de fumat” — sunt promisiunile pe care ni le facem pe la terase în serile târzii de vineri sau sâmbătă)! Iar luni după-amiaza umplem din nou barurile cu prietenii, după mahmura, inutila duminică și enervantele ore de lucru ale primei zile din săptămână. Fiindcă — nu-i așa?! — așa suntem. Chiar dacă, la Timișoara, noaptea aproape fierbinte a finalului de la Rio a făcut loc ploii tenace de luni dimineața. Care — nu știu de ce, probabil dintr-un apetit agricol ancestral, care nu exlude chimia — m-a dus cu gândul înapoi, în ultima săptămână din iulie, spre începutul JO, când românii au obținut cel mai bun rezultat din istorie la o olimpiadă (3 medalii de aur și una de argint: locul 2 în lume după China). E vorba, desigur, de elevii noștri și de Olimpiada Internațională de Chimie de la Tbilisi — un echivalent al Los Angeles-ului, 1984, din sport, când delegația română a obținut 53 de medalii (număr record), boicotul blocului estic nefiind singura explicație plauzibilă a succesului tricolor.

Tot pe atunci, în 6 august, chiar înaintea ceremoniei de deschidere a celei de-a 31 ediții a JO moderne, văzusem, pe TVR 1, documentarul Nadia Comăneci — Gimnasta și dictatorul (Franța, 2016), cu tabela de la Montreal modificând cu un punct (cu o virgulă) absolutul, din cauza celor două zecimale pe care fusese învățată să le arate după o singură cifră (bineînțeles, de la 1 la 9). Și povestea celei mai mari gimnaste a lumii (e loc destul pentru Simone Biles!), începută în  Québec, după cuvântul de deschidere al Reginei Elisabeta a II-a a Angliei, acum 10 jocuri olimpice (40 de ani), m-a făcut să intru ca racul în atmosfera carioca. Unde ni s-a prezentat un film de capă (din păcate, Kappa și scandalul echipamentului) și spadă (din fericire, unicul aur), ca să ne relaxăm cu o „zeiță (echipa de spadă a României, n.n.) îmbrăcată ieftin”, după un vers al poetului Ioan Morar. Dar nu credeam, totuși, că va trebui să așteptăm până în ultima zi a competiției ca să depășim, prin bronzul de la lupte libere, 97 kg, al cecenului Albert Saritov, palmaresul cel mai sărac din istoria participărilor noastre la JO, Helsinki, 1952, dacă nu luăm în calcul medaliile (câte una) de bronz de la Paris, 1924, și Berlin, 1936. Așadar, 5 medalii (1 aur, 1 argint, 3 bronz) la Rio. După 9 la Londra și 8 la Beijing, în urmă cu 4, respectiv, 8 ani.

Ce documentar ni se va mai arăta înaintea ceremoniei de deschidere de la Tokyo? Și ce film artistic în timpul JO nipone? Primul, depinde de arhiva televiziunii falimentate naționale, al doilea, de telenovela noastră cu episoade zilnice de până atunci, din olimpiadă. În care e greu de crezut că președinția, guvernele, ministerele, comitetele, comisiile, consiliile județene, locale, școlile, grădinițele vor juca altfel decât până acum. Adică prost, ca niște actori cabotini într-o dramă inspirată din fapte reale, cu personaje fictive. (Aici, regret sincer că marile noastre sportive Gabriela Szabo și Elisabeta Lipă nu și-au luat pseudonime ca miniștri ai sportului.) Fiindcă gimnastica din Carpați nu poate sări bârna ce s-a așezat între ea și celelalte, canotajul de pe Snagov nu poate renunța la bărcile lui de pescuit în ape tulburi, jocurile sportive nu pot să se mai apere pe ultimul semicerc al handbalului feminin, iar atletismul românesc nu poate spune că pur și simplu mai există. Cât timp există doar selecțiile pe banii părinților în sportul juvenil, tot mai de masă și, paradoxal, mai de fițe, tot mai fără chitanță și responsabilitate morală.

Dar Rio a trecut purtându-și zeii Bold și Phelps pe valurile carioca. Cu puține recorduri (mondiale și olimpice), poate și din cauza Olimpiadei la Chimie desfășurate înainte, cu tenisul de masă promovat parcă sub deviza: „câte un China Town în fiecare minge de celuloid”), cu piciorul drept (de Ziua Mondială a Stângacilor, sic!, 13 august) desculț al etiopiencei Etenesh Diro, în calificările de la 3000 m obstacole, ovaționat de întregul stadion — îmi place să cred că și în memoria compatriotului ei Bikila Abebe (maratonistul de la Roma, 1960) —, cu plonjonul în aur, peste linia de sosire, al finalistei din Bahamas la 400 m, Shaunae Miller, de lângă legenda americană Allyson Felix, cu pofta satisfăcută de răzbunare rusească a lui Trefilov la handbal fete, cu francezul Yohann Diniz făcând pe el, leșinat, la km 36 al probei de 50 km marș… În sfârșit, cu bune și rele, printre cele din urmă, rele, cu nostalgia noastră după sportul din „epoca de aur”.