Dacă ani de zile nu circuli ci, printr-o măruntă gesticulaţie cotidiană, execuţi, în realitate, doar o „bătută pe loc”, te schimbi, ţi se defectează aparatura de percepţie a realităţii. Modificările se fac pe fondul unei temeri, aprehensiuni ce se ridică din străfundurile fiinţei tale, învăluind-o cu o mantie de ceaţă, luând-o tot mai tiranic în stăpânire. Pot să depun mărturie că mie un astfel de lucru mi s-a întâmplat, mi se întâmplă. După revenirea din Franţa, an 1994, unde, har Domnului, am circulat, fiind „un european” hiperactiv, a urmat în România o lungă perioadă de stagnare. Parcă ieşisem din lume devenind prin oboseală, plictis, uneori un soi de epuizare , un fel de cupă de tulei plasată în fundul grădinii.
Locuiam în Timişoara, desigur, după Paris, ca puls, imagine, un fel de orăşel, totul, toate, erau la îndemână, casa, aproape fără identitate se afla pe o stradă şi ea fără identitate, cu vecinii mă vedeam zilnic, ce să zic, nu mă bătea vântul, nu mă udau ploile, nu mă tăbăcea zăpada. Mai mult decât atât, Ceauşescu căzând, dispăruseră şi cozile şi salamul cu soia şi îmbrâncelile pentru o sticlă de bere. Autostrăzile străbătute cu maşina de mai multe ori pe ruta Timişoara – Paris şi înapoi, se retrăgeau şi ele în străfunduri de memorie , impunându-se în loc , tot mai mult ca variante de deplasare, rutele tramvaielor 1, 2, 6, 8. Până la gară, până în Maria, până în centru. Mai mult, începuseră chiar să-mi placă zona Catedralei, podul Michelangelo, Bega cu şerpuirile ei leneşe printre sălcii, „Piaţa 700”, cu domnii, ţăranii, târgoveţii, grămezile ei de pepeni şi de lubeniţe.
Domnule dragă, din capitala Banatului, oarecum spre stupefacţia mea, îmi devenise agreabil aproape totul. În revanşă, la Catedralele Notre-Dame, Sacre-Coeur mă mai gândeam doar din când în când, marile bulevarde pariziene semănându-mi tot mai mult cu nişte dungi în pierdere spre orizont, rămânând proaspătă, vie, copleşitoare dar fără agresivitate, doar Place de la Concorde cu fascinantul Dom al Invalizilor unde, într-un sicriu de marmoră cafenie, îşi dormea somnul de veci Napoleon. În fapt, aproape strivit de forţe sufleteşti misterioase, indubitabil legate de noţiunea „de acasă”, mă reaşezam în decorul mai modest al Timişoarei, dar care ani şi ani, înainte de „aventura pariziană”, lucrase asupra fiinţei mele, tenace, neântrerupt, aşa cum picăturile căzute dintr-o ţeavă de acoperiş modelează într-un anume fel pământul de jos. După dispariţia părinţilor, din casa ce-o locuisem, o cutie mai mare, m-am mutat, tot în Timişoara, într-un apartament de bloc, o adevărată cutie de chibrite. În noua situaţie aflându-mă, poate şi prin trecerea anilor, mă simt la Timişoara şi mai mult „acasă”.
Ieşirea mai amplă, făcută în vara aceasta, m-a lămurit deplin asupra sentimentului în cauză. Litoralul, Constanţa, Venus, Eforiile mi-au părut străine, îndepărtate. Pur şi simplu nu mi le puteam apropia, nu digeram mai nimic din spectacolul văzut acolo. Şi nu erau chiar lucruri de neglijat. Poneii, trişti şi mici, birjele, în nostalgia vremilor trecute, „graşii” mărilor, snobii de pe plaje, lacomii din restaurante. Mai apoi, acelaşi lucru de respingere pe drumul de întoarcere. Cu semnul minus la capitolul simpatie, Bucureştii, Craiova, chiar Severinul. Parcă ar fi fost de pe un alt continent, în hăurile unui orient îndepărtat. Şi doar se vorbea tot româneşte, localităţile lăsate în urmă de agonicul tren erau tot româneşti şi totuşi…
Nu m-aş mai dori de acum înainte absolut niciunde. Nici la New-York, nici în Amazonia, nici în Australia să aud clipocind de acolo Mările Sudului, nici, Doamne Fereşte, la vreunul dintre cei doi poli. Aici, la Timişoara, unde împrejurimile nu sunt atractive, aici, în oraşul ale cărui muzee nu le vizitez, ale cărui magazine, localuri le ştiu şi mai puţin, aici, datorită grelelor ştampile ale trecutului mă simt „acasă”. E un sentiment puternic pe care nu-l poate învinge nimeni şi nimic…
