Ioan Igna este singurul arbitru român delegat la toate marile competiţii: CM, CE, JO, CM de tineret, finale de cupe europene. Practic, doar de la Cupa Confederaţiilor a lipsit, dar pe atunci acest turneu nici nu exista. Precizare: prenumele corect este Ioan, şi nu Ion, aşa cum apare în ambele ediţii ale cărţii “Fotbal de la A la Z”. Astăzi, prima parte a interviului, care va continua săptămâna viitoare.

Cum aţi început să jucaţi la UTA?
– Pe atunci, UTA se numea Flamura Roşie, iar acolo am avut cinstea să evoluez alături de doi mari fotbalişti: Petschowski, pe care îl consider cel mai complet şi mai mare fotbalist pe care l-a dat fotbalul românesc, şi Bimbo Farmati.

La UTA aţi prins, practic, penultima mare generaţie…
– Da, alături de Petschowski şi Farmati, au mai jucat tinerii Koszka şi Ţîrlea, fotbalişti de excepţie, Jenei, Kapas.

Cum de un arădean a ales Timişoara?
– Tata dorea să mă duc la Cluj. Era foarte patriot şi spunea: prima echipă românească în Ardeal este “U” Cluj, acolo te duci să joci fotbal.

Ştiu că aţi petrecut o parte din copilărie în Valea Jiului, deşi sunteţi născut în Arad. De ce?
– Foarte puţini ştiu acest lucru. Am fost scos din casa de pe Aurel Vlaicu nr. 61 din Arad şi am fost mutat, deoarece tata a fost, zic eu, un bun patriot, un bun român şi cei care erau ţărănişti în acea perioadă erau mutaţi prin diferite părţi. Din fericire, n-a fost mutat la Canal, ci în Valea Jiului, unde am stat câţiva ani şi apoi ne-am întors în Arad, unde am primit o locuinţă în care am stat până am câştigat procesul şi am revenit în casa părintească.

De ce nu aţi mers la Cluj?
– Tata a vrut foarte mult să mă duc la Cluj. În plus, eram căutat mereu. La naţionala de juniori, cel mai bun jucător din acea perioadă era Petru Emil, de la Cluj, şi el a căutat să ne ducă acolo. Nu am mai ajuns la Cluj pentru că am fost amânat de UTA, se putea amâna armata de trei ori pe atunci, iar ultima dată au venit cu mandat de arestare, m-au dus la spital şi m-au operat ca să scap de armată. Fiind căutat de Timişoara, chiar în ziua respectivă, tata, care nu voia să audă de CCA sau de Dinamo, le-a spus: dacă îl scăpaţi de armată, va veni la Timişoara. Astfel am ajuns, în 1959, la Ştiinţa.

La Timişoara aţi prins o perioadă interesantă… Ştiinţa a fost şi pe locul 3, a şi căzut…
– Când am venit era în Divizia B, dar imediat am şi promovat. Am avut o echipă foarte bună, de fapt am defilat în Divizia B. Adversare ne erau Dinamo Obor şi Dinamo Piteşti. Dar e suficient să spun că am învins echipa de pe locul 2 la Bucureşti cu 5-0. A fost numai 5-0 pentru că n-am jucat serios…

De ce Timişoara, în perioada aceea, ca şi acum, era un an în A, unul în B…?
– Când am venit eu a fost în B, şi apoi patru ani de zile am stat în Divizia A fără probleme, în ‘63 am terminat chiar pe podium, pe locul 3.

La meciul cu UTA, din ’64, a ieşit scandal. Ce aţi simţit atunci?
– Păi, am jucat extremă dreapta la Ştiinţa, se juca pe stadionul mare de acum, unde ne-am mutat pe 1 mai 1963. A fost o rivalitate care se menţine şi astăzi, pe care eu pur şi simplu nu o înţeleg. Arădenii spun că atunci când s-a făcut regiunea Banat, timişorenii nu dădeau fonduri Aradului, şi de aici a început totul.

Dv. ce vă simţiţi, că bănăţean nu sunteţi, ardelean nu-i sigur…
– Eu sunt născut în Arad. Când am fost la Gala Fotbalului Românesc, unii au rămas surprinşi pentru că am mulţumit ţăranului român. De ce ţăranului român? Pentru că am copilărit la 36 km de Arad, în satul tatălui meu, un sat frumos în podgoria Aradului. Dacă ne luăm după istorie, sunt ardelean, pentru că sunt dincolo de Mureş. Cei care au fost născuţi în Aradul Nou, de exemplu, sunt bănăţeni.

Pe ce post aţi jucat?
– Mijlocaş. UTA a fost prima echipă care a folosit trei mijlocaşi. Linia de mijloc era Igna – Petschowski – Koszka. Sarcina noastră, a celor doi tineri, era să dăm balonul genialului Petschowski. Noi am schimbat 4-2-4, antrenorul Braun a făcut asta, prima dată în ’58, în 3-3-4. Am surprins marea echipă a Progresului, i-am învins 3-1 pe Republicii. Ei aveau doi mijlocaşi, iar noi cu trei i-am surprins.

De ce nu aţi ajuns în naţională?
– Păi, am jucat… am jucat o singură partidă în selecţionata divizionară, la Bacău, prin ’60-‘61, cu Bahia, din Brazilia. Echipa era formată din jucători din Provincie şi toţi ne miram, pentru că pe atunci naţionala se baza aproape în întregime pe CCA. Am ajuns la concluzia că celor de la CCA le-a fost frică să joace şi de aceea am ajuns noi. Mai multe partide am jucat în selecţionata de juniori a României, am fost la mai multe turnee, şi atunci am jucat prima dată înaintaş. Echipa nu avea extremă stângă, şi Teaşcă m-a pus pe mine, pentru că aveam avantajul vitezei.

 “Olimpiada e cea mai mare manifestare din lume”
Aţi devenit arbitru din ’72. Apoi aţi avut o ascensiune fantastică, şi acum cei de la CCA vă dau ca exemplu când fac promovări la excepţional…
– Da, într-un an am trecut prin toate trei categoriile, şi chiar la sfârşitul acelui prim an am arbitrat finala Cupei României, Craiova – Steaua 2-1, o partidă foarte frumoasă, în care ambele echipe au ratat câte o lovitură de la 11 m. Prima partidă la Divizia C a fost Copşa Mică – Chimica Târnăveni, un fel de derby. În Divizia A ţin minte că am debutat la Tg. Mureş, cu CSM Reşiţa.

Aţi arbitrat finala Cupei, trebuia să fiţi deja înscris pe lista FIFA, care a fost povestea atunci?
– Din câte ştiu, am fost introdus pe lista FIFA cu 10 zile înainte, iar după finală generalul Dragnea a spus că nu am experienţă. Pentru că Steaua a pierdut…

Oricum, în anul următor aţi fost inclus pe lista FIFA şi după numai doi ani, în ’80, aţi arbitrat la turneul final al Europenelor de juniori…
– Da, trebuia să ai la activ două meciuri internaţionale A, am arbitrat primul meci foarte bine, al doilea la fel şi am primit ecusonul FIFA, iar în ’80 am fost invitat la turneul final al Campionatului European de juniori, care s-a disputat în RDG, la Leipzig, unde am arbitrat şi finala, Anglia – Polonia.

La centru?
– Nu, la linie.

În anul următor aţi fost la Mondialul de tineret din Australia…
– Erau şapte arbitri din Europa. Am avut prestaţii apreciate, iar înainte de semifinale nu am mai arbitrat, pentru că s-a calificat echipa noastră naţională, o echipă deosebită, cu Rednic, Andone şi Gabor, care a primit titlul de cel mai bun jucător al campionatului. Cu doi ani înainte cel mai bun a fost declarat Maradona…

În ’84 a urmat Olimpiada de la Los Angeles.
– Da, şi din păcate nu a mai fost alt arbitru român la Olimpiadă. Olimpiada e, după mine, cea mai mare manifestare care există în lume la ora actuală, indiferent că este vorba de sport, de cultură, de ce doriţi dv., este cea mai mare. E atât de grandioasă încât puţini sunt cei care ar putea să o descrie. Trebuie să ai un vocabular deosebit să o poţi descrie, este ceva într-adevăr ieşit din comun. Foarte multă lume spune că Olimpiada înseamnă atletism, baschet sau box, dar eu spun că înseamnă foarte mult şi fotbal, pentru că din cele 5,7 mil. spectatori ai acelei ediţii, aproape un milion şi jumătate au fost la fotbal.

Până la ce nivel aţi arbitrat acolo?
– Tot până înainte de semifinale, până în sferturi, unde am condus un derby, Brazilia – RFG. La acel meci a jucat la brazilieni Dunga, care după 10 ani va fi căpitanul echipei campioană mondială. La RFG ajunge să-l amintesc pe Brehme.

De ce nu aţi rămas în America atunci?
– Nu e o întrebare la care să răspund… Dacă voiam să rămân, rămâneam, nicio problemă.

În ’83 aţi fost la linie la finala Cupei Campionilor, Hamburg – Juve, cu Rainea la centru…
– Da, cu Nicu Rainea şi cu Cristi Teodorescu la linie.

N. 4 iunie 1940, Arad
Cariera de arbitru

1972-76 eşaloane inferioare, D3, D2

1976-90 D1

1978-90 internaţional

Domiciliul în Arad (1972-79), Timişoara (1979-90)

A arbitrat la CM (1986), CE (1988), JO (1984), CM de tineret (1981), finala Cupei UEFA (1987). A arbitrat la linie finala CCE (1983), finala CE de juniori U18 (1980)