”Am stat la multe cozi în viața mea. Bunica mă târa dupa ea în spate la Ciocanu’ să poată lua mai multe kile de tzukar și ulei. Era per persoana. Începeau anii 80. Urmau cartele și se zvonea că o să fie ceva foame. Cămara era ticsită cu pungi de zahăr. Zahăr tos. Și ulei. De floare. Cel de măsline nu se inventase încă pentru noi. În fine, nu prea înțelegeam eu ce și cum„ povestește, pe pagina sa de Facebook, fostul viceprimar Adrian Orza, despre experiența statului la cozi.

– “ …ce se dă?’. Asta auzeam între mers la școală și alergat în fața blocului dupa mingea de gumă cu care jucam hohonbal și Victorie la poarta făcută din bătătorul de covoare. “ Ce se dă?” era un fel de parolă. Un fel de a comunica. Un fel a relaționa în acele vremuri. Un fel de ” what’s up ” de acum… Brusc vedeai oameni alergând. Știai că se dă ceva… deși mulți aflau abia după ce se puneau ordonați, la coadă. Portocale văzusem foarte târziu. Coada era până pe Stelelor. Și era pe 5 rânduri împletite. Valuri de oameni care se unduiau spre ferestra din zidul alimentarei Ciocanu’. Îmi amintesc vânzătoarea. Avea o bonetă roz. Sau așa o vedeam eu… Eram încă scund și nu vedeam decât plase în dreptul ochilor. Rafie. Multă rafie. Când ești copil și privești în sus spre pult (semn că ai ajuns la rând) vezi roz boneta vânzatoarei. Chiar daca ea e albă. Sau bej…sau… Și ce miros aveau portocalele, Doamne!” instorisește în continuare, Adrian Orza.

”…O plasă plină, indiferent cu ce , era un semn al victoriei. Împlinirea unui vis. Îți venea să privești cu emfază spre cei care încă erau la coadă. Și nu stiau daca vor ajunge. Așa a apărut “ dați câte puțin, să ajungă la toată lumea”. Și au dat tot mai puțin. Din ce în ce mai puțin. Nu știu cine stabilea cantitatea. Și nu m-am întrebat niciodată care era algoritmul. Gândul meu era la Gabi, vecinul de la 9 cu care vorbisem să mergem la Balta Verde după tritoni. Pesemne că nici ei, cei care calculau nu stăpaneau bine aritmetica asta a cozii. Pentru că de fiecare dată dădea cu rest. Un rest care pleca acasa înfrânt. Umilit. Flămând.” își amintește cu tristețe Adrian Orza.

”Când am stat la saloane pentru bradul de Crăciun, am ajuns prea târziu. Nu o să uit niciodată Bradul din anul acela. A strălucit doar beteala și ochii noștri, în jurul lui. Apoi s-a inventat “ține-mi rândul și mie!“ O perioadă a mers. Dar scurtă. Nu mai stăteai la coadă ore întregi. Erau reprezentanți acolo. Îi recunoșteai după coșurile de sârmă cu sticle de lapte, de pe care cădeau de fiecare dată capacele de staniol. Pentru că laptele venea primul, întodeauna… Ei au fost primii aleși liber, în dictatură, să ne reprezinte. Coada era cea mai importantă instituție a omului de rând. Iar ei erau demnitarii noștri! Și asta încă înainte de a veni marfa. Nu conta ce “ se dă”. Important era să ajungi. Dar și așa, nu ajungeau toți” continuă povestea Adrian Orza.

”Atunci a apărut “ nu vă mai băgați în față! „. Era nevoie de un dușman. De clasă. Nu, nu cantitatea era de vină. Și nici împărțeala ei frățească, tovărășească. Erau de vină ei, cei care se băgau în față. Unii cu copii în brațe, alții mincinoși că “merg la cineva la spital”. Alții pur și simplu, talentați. Dușmanii de clasă. Pentru că, Da! Nu coada era de vină ci acela care nu respecta rândul! Coada era un altar. Devenise unul. Era lanțul de ADN social în care ne croșetasera existențele. Așa vorbea lumea pe atunci… Așa ne-au învățat… Nu să urâm coada ci pe cei care se băgau în față” spune în încheierea poveștii despre statul la coadă, fostul viceprimar Adrian Orza.