A fost odată un imperiu păstorit într-un mod complet ciudat pentru zilele noastre. Un mixaj de reguli centrale și cutume locale, societăți multiculturale și o lume pestriță vânturându-se de colo-colo, când lăudând pe împărat, când aliniindu-se cât mai în față la paradele naționaliste spre a fi văzută și auzită. Amestecul acesta a pus atât de multe întrebări în cârca puterii încât a dus-o la pieire. Oficial, se spune că națiunile și-au luat soarta în mâini și, prin eforturi susținute, și-au obținut o mult râvnită independență: triumf al limbii naționale, detalii culturale scoase de la naftalină, politicieni provinciali ajunși la vârful noilor puteri locale, iar mai presus de toate, sacra suveranitate națională, ce avea libertatea de a trasa granițe înlăuntrul cărora urma să se înstăpânească noua lege. Mulțimile au aplaudat, s-a dansat, s-au scris reportaje, cărți, istorii. De atunci, festivismul naționalist a pătruns în scenă combătând rațiunea, compromisul, dialogul. Ori de câte ori unora li s-a părut necesar, au regizat un nou efort menit să aducă libertatea, neatârnarea și bucuria facilă. Imperiul astfel descompus primise numele de Kakania, după inițialele care îl defineau în limba germană: Kaiserlich und Kőniglich (imperiu și regat), iar „naș” i-a fost romancierul Robert Musil în cunoscutul său roman „Omul fără însușiri”: „liberal în constituție, era administrat clerical. Guvernul era clerical, dar viața de zi cu zi era una liberală. Toți cetățenii erau egali în fața legii, dar nu oricine era cetățean”.

În traducere contemporană, vorbim despre Europa Centrală, un spațiu, s-a spus, cu geometrie variabilă. Pentru discuția de azi, acesta cuprinde Austria, Cehia, Croația, Ungaria, Slovacia și, cu sau fără voia dumneavoastră, România — doar în sensul asemănărilor tulburătoare cu realitatea. Legal vorbind, avem de-a face cu cinci- șase state suverane, independente, membre ale UE, dotate cu legislație și instituții menite să vegheze respectarea acesteia. Semnatare a multiple documente internaționale, aceste țări independente și suverane atrag atenția, printr-o contradicție gravă care spune multe despre memoria lor juridico-politică, despre moștenirea societală, dar mai ales despre duplicitatea de care nici nu se sinchisesc să scape. Să ne amintim, de pildă, de „bravul soldat Svejk”, ce-l lăuda pe împărat de câte ori avea ocazia, jurând că-l va apăra cu orice preț, dar care de fiecare dată pierdea trenul sau coloana de soldați. Adică ieșea din joc. La un nivel mult mai sofisticat, detectăm de câțiva ani discursul naționalist-suveran încărcat cu un mare semn de întrebare. Cum e posibil ca un politician european să prefere compania chineză ori rusă, cu prețul sancțiunilor europene și să se declare naționalist? Cum se poate împăca idealul suveranității cu fuga la Moscova a lui Peter Pellegrini (actualmente, președinte al Slovaciei) sau a lui Péter Szijjártó (ministrul ungar de externe)? Cum e posibil ca un politician cu vederi naționaliste să rateze cu bună știință un miliard de euro din Planul de Reziliență doar pentru a se opune sancțiunilor contra Rusiei și a menține în țară o ordine instituțională internă incapabilă să-i refuze anchilozarea mecanismelor democratice? Nu în ultimul rând, e greu de înțeles electoratul „naționalist” austriac, ce riscă repetarea blocajului european din anul 2000 legat de posibila nominalizare a lui Jörg Haider în poziția de cancelar federal, după un eșec similar celui de acum, în formarea guvernului de către forțele democratice. Nu cumva termenul de suveranism e perimat tocmai prin răstălmăcirea sensului său juridic și ar fi mai oportun să-i considerăm pe toți acești lideri arendași în slujba altei sau altor puteri? Arendașul, cam alunecos din fire și lipsit de coloană vertebrală, face orice spentru a-i fi pe plac proprietarului, dar nu este el acela și nu va fi, nu pentru că nu i-ar permite legea juridică. El intră în conflict cu definițiile termenilor precum și cu ideea însăși de proprietate, care presupune asumarea unor valori și promovarea unor „prințipuri” de care nici nu vrea să audă: asumarea riscului, comunicarea cu cei cu care ai acorduri semnate, asumarea cuvântului dat, transparența relațiilor pe care le inițiezi. Vedem că nici Fico nu știe cum să „scape de opoziție” și înscenează lovituri de stat după un model patentat mai la est; nici Orbán nu poate accepta renașterea opoziției și tolerează amenințările cu moartea sau schingiuirea adresate noilor lideri.

Oricât de tentant e discursul despre independență și auto-determinare, se impune să recunoaștem un lucru: toate aceste societăți au moștenit, din epoca imperială, o crasă neîncredere în instituțiile publice, contrată cu susținerea pentru lideri puternici, oricum, pentru paternalism dus până la ridicol de multe ori, dispreț al maselor pentru elite și, mai ales, voluptatea contestării sistemului, ierarhiei, piramidei în numele ambițiilor sau orgoliilor absolutiste. Clasa politică e vinovată de relaxarea țintelor maximale doar pentru a promova sau menține dialogul, cooperarea, echilibrul. Masele urăsc echilibrul căci le menține în postura de electorat în timp ce liderii-sirenă le promit putere, importanță, „demnitate”. Normal că nimeni nu explică nici importanța dialogului, nici fragilitatea demnității astfel dobândite. Tot ce pare anti-sistem se traduce în produs natural, național și suveran: haosul, lipsa unei agende clare, a mijloacelor de punere în practică, răsturnarea valorilor. Cu strigăte și dansuri (noul opium al popoarelor) este abolită rațiunea și adus, în locul ei, visul suveranist. Mizând pe cartea aceasta, liderii kakanieni și-au croit un profil politic și un program care dădea ușor cu flitul instituțiilor europene care îi avertizau de derapaje; ironizau analiștii raționali; se amuzau croind alianțe extra-europene tocmai spre a-și demonstra că sunt capabili de o bună definire a suveranității. Acum, după întronizarea noului lider la Casa Albă, fără a-i fi invitat la banchet — Orbán fiind nobila absență —, caută scuze, evenimente secundare, explicații-piruetă pentru orice situație ar putea veni. Surpriza mare este tranzacționismul deplin al lui Trump, care nu ia în calcul nici tradițiile lor locale, nici calculele „strategice” croite în ultimii ani. Iar în dinamica pe care încearcă să o imprime Trump, nu e loc pentru clauze private, pentru excepții sau compromis. Niciunui suveranist nu-i place compromisul, așa că Donald Trump, suveranist și el, nu va face pasul înapoi pentru un politician sau altul din Europa. Meciul lui se joacă într-o altă ligă. Poate dacă ar fi mai fi existat Kakania, așa cum visează Herbert Kickl! Dar suveraniștii s-au lepădat de ea, așa cum bucuroși s-ar lepăda și de Europa. Încercând să joace și cu Putin, și cu Trump, s-au trezit acum la mijloc, mici și neajutorați cum au fost întotdeauna.

Viktor Orbán și-a consolidat programul electoral și reforma instituțională pe convingerea că Moscova îl va susține necondiționat până în veacul vecilor. Strategia „susținere contra gaz” s-a prăbușit prin decizia Kievului de a opri tranzitul de gaze. Goana premierului prin Sofia și București poate fi o soluție pe termen scurt, dar nu garantează nimic. În plus, contrazice teza gazului celui mai ieftin. A declarat postului de radio Kossuth că va bloca votarea noilor sancțiuni pentru Rusia la pachet cu ajutorul pentru Ucraina dacă aceasta „nu restabilește tranzitul de gaze rusești, dacă nu oprește atacurile asupra conductei Turkish Stream și garantează continuarea tranzitului de petrol”. Poziție de atac, să recunoaștem. Apoi a descoperit că Donald Trump impune sancțiuni și mai mari și și-a nuanțat poziția. Suveranistă. Independentă și neatârnată de nimeni — decât de pariurile non-europene ale lui Orbán. În tot acest timp, guvernul Orbán a vândut grupului Eagle Hills, cu reședința în Dubai, un spațiu amplu dintr-un district al capitalei Budapesta, în vederea construirii unor imobile extrem de înalte. A obținut 50 de miliarde cu care speră să compenseze pierderea fondurilor europene și prețurile mult mai ridicate la gaze și energie. Dacă e să urmăm dezvăluirile jurnaliștilor weekly hvg.hu, aflăm multe despre medicul de casă al lui Orbán, domnul Árpád Habony, implicat în campaniile electorale din Georgia, Slovacia și Polonia, dar și în Argentina. În Georgia, Saakashvili a fost trădat în favoarea lui Bidzina Ivanishvili, lider cu orientare declarată pro-rusă, al cărui partid, Visul Georgian, tocmai a câștigat alegerile din noiembrie. În Polonia, Partidul lui Jaroslav Kaczynsky a pierdut puterea și dă vina pe „consilierii lui Orbán” pentru aceasta.

Slovacia l-a readus la putere pe Robert Fico în toamna anului 2023 dar acesta a trecut deja printr-un atentat la viața sa și se confruntă cu ample manifestări de stradă care îl contestă și solicită organizarea alegerilor anticipate. Săptămâna trecută, legislativul de la Bratislava a luat în discuție moțiunea de cenzură formulată de partidele de opoziție. Simțind că votul în plen avea mari șanse să-i dea jos guvernul, Robert Fico a solicitat oprirea înregistrării media a ședinței motivând că avea de comunicat parlamentarilor ceva confidențial. Marea lui descoperire era o pretinsă informare primită de la Serviciile Secrete, conform căreia opoziția programa o lovitură de stat. Nu a oferit argumente, în timp ce opoziția a negat categoric orice implicare în așa ceva. Fico acuză că persoane care au susținut opoziția din Georgia și Ucraina pregătesc un „Maidan slovac” prin intermediul unor ONG-uri programate să ocupe clădiri și să conteste ordinea de stat. În tot acest timp, tatăl șefului Serviciilor Secrete, Tibor Gaspar, este fost șef al poliției, actualmente parlamentar SMER (partidul lui Fico), acuzat de a fi făcut parte dintr-un grup de crimă organizată. Despre un alt colaborator apropiat al lui Fico, ministrul de externe Juraj Blanar, se spune că își întemeiază deciziile pe teorii conspiraționiste (cf. Michal Vasecka, Bratislava Policy Institute). A fost dizolvat DNA-ul pentru Marea Corupție, Poliția specializată în domeniu și urmează dizolvarea Curții Penale Speciale pentru aceste crime. Codul Penal a fost drastic modificat spre a ușura ieșirea din termene și a diminua anumite pedepse in domeniul corupției, a crimei organizate și a spălării de bani, cum ar fi cazul fostului guvernator al Băncii Naționale, Peter Kazimir, care și-a cumpărat o vilă, cu multe milioane de euro, în Franța, din bani puși la dispoziție de un oligarh al partidului SMER de guvernământ. Așadar, avem un lider suveranist care a redobândit puterea cu un discurs despre stabilitate, securitate și combaterea corupției. De atunci, asistăm la politici impredictibile, proteste în spitale și școli, înrăutățirea situației economice și o puternică revenire a extremei drepte. În miezul stabilității sale „suverane”, Fico a făcut o vizită secretă la Moscova, în 22 decembrie, din care a răzbătut doar declarația că „nu va fi de acord ca slavii să se omoare între ei în numele niciunui țel geopolitic și nici al eforturilor de a slăbi și diviza teritoriul rus”.

Austria s-a chinuit să formeze un guvern federal relativ democrat și a eșuat. Cancelarul Nehammer a demisionat inclusiv din fruntea Partidului Popular Austriac (ÖVP), forțându-l, practic, pe președintele van der Bellen să-l numească pe Herbert Kickl, liderul formațiunii de extremă dreapta în postura de cancelar. Acesta se consideră „cancelarul poporului” și promite transformarea Austriei într-o fortăreață. Diferența dintre Kakania și Austria lui Kickl poate începe de aici: un imperiu multinațional al cărui liberalism a fost subminat de naționaliști, respectiv o țară care a rămas mică și care se închide prin expulzări și retorică de tip nazist. Declarat admirator al lui Vladimir Putin, Kickl critică sancțiunile împotriva Moscovei, fiindcă se e bazează pe gazul rusesc, acuzând UE de continuarea războiului din Ucraina. Pentru o țară care spera să redevină centrul Europei, suveranismul acordat cu servilism pro-rus nu prea rimează!

Să amintim celebrul interviu dat, recent, de consilierul prezidențial Nikolai Patrusev pentru „Komsomolskaia Pravda”, în care, aparent, redesena harta Europei Centrale și de Est,  într-un exercițiu diplomatic de a ne prezenta viziunea șefului său. Poate că cea mai expresivă frază a fost următoarea: „Conducerea UE a pierdut de mult drept de a vorbi în numele multora dintre membrii săi, precum Ungaria, Slovacia, Austria, România, și alte câteva țări europene interesate de stabilitatea în Europa și de adoptarea unei poziții echilibrate față de  Rusia”. Dacă privim înșiruirea de țări din harta propusă de Patrușev, dăm peste Kakania. Dacă privim înapoi, descoperim lideri „puternici”, suveraniști înfocați, gata să-și apere țările și națiunile libere împotriva opoziției din țară, a migranților și a tuturor instituțiilor internaționale, cu precădere a celor europene. Gata să apere „integritatea teritoriului rus” (Fico) fără a spune ceva despre angajamentele luate de națiunile lor suverane, despre interesele lor pe termen lung sau despre ordinea juridică internațională în care stabilitatea și securitatea sunt garantate. Considerăm că asemenea politicieni trebuie numiți arendași — și, din păcate, Kakania este luată în arendă. Are și azi o multiplă stemă, una suverană, una de afiliere europeană, însă și una nespusă, dar promovată. Cea a patronului ideologic. Parafrazându-l pe Robert Musil, și acum Kakania e condusă clerical, dar viața de zi cu zi pretinde a fi liberală. „Toți cetățenii sunt egali în fața legii”, însă unii sunt mai cetățeni decât ceilalți: arendașii cu partidele, corupții și instituțiile lor subordonate. Restul, dar tot restul, ține de glumele istoriei!