După cum am mai povestit în aceste pagini localitatea Văliug s-a reîntemeiat în 1730 de către lucrătorii sosiți din Oltenia sau din ale așezări ar cu origini ot e peste munți. S-au înfiinţat mici colectivități de români, stabilite în cele 15 cătune din pădurile din jurul Văliugului: Groposul, Cozia, Secu, Crainic, Breazova, Răchita (sat strămutat, actualmente aflându-se în acel loc lacul Gozna), Cuca-Bogatul, Săliștiuța, Delocian, Bălenilor, Prunii Ponoranilor, Valea lui Iuga, Poiana Vasile, Sestover, Râul Alb. După înfiinţarea fabricilor de la Reşiţa în 1770, a început defrişarea pădurilor din zonă, astfel comuna s-a extins, aşezându-se noi coloniști aici, atât români cât şi germani, dar şi maghiari şi cehi.

În 1858-1859, 40 de familii din Austria s-au stabilit în Crivaia. În anul 1872, 21 de familii se cantonează în locul numit Poiana Văliugului (Iosefinental). Întemeietorul acestui cartier a fost Georg Brenan, directorul societăţii de căi ferate. El a denumit zona după numele soţiei sale, Iosefina.
Prima biserica ortodoxă din Văliug a fost construită în 1759 pe când slujea preotul şi învăţătorul Adam Dumitru Musta, un om de vază al comunității ce este consemna și la anul 1770. Un demn urmaș al său a fost arhiereul-vicar Filaret Musta (1839-1930).

Edictele iozefine de toleranță religioasă au fost reglementările prin care împăratul Iosif al II-lea a recunoscut cultelor protestante, creștin-ortodoxe și mozaice dreptul de a funcționa nestingherit în țările ereditare ale Habsburgilor (Imperiul Austro-Ungar de mai târziu). Patenta imperială din 13 octombrie 1781 a acordat libertate religioasă protestanților și ortodocșilor, iar cea din 1782 mozaicilor. În urma acestor legi creștinii răsăriteni au putut să se afirme liber și bisericile lor nu mai întâmpinau opreliști.

Nevoile enoriașilor au tot crescut odată cu numărul lor și cu înflorirea localității astfel că în anul 1887 pe temelia acelui locaş mai vechi, s-a zidit noua biserică ce se poate admira și în ziua de azi.
Construcția sfântului lăcaș cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” a fost realizată de constructorii Pettinger şi Gartner în stil baroc, atât de folosit de ortodocșii bănățeni în secolul al XIX-lea, cu turla pe naos. Biserica are următoarele dimensiuni: înălțime – 20 m, lungime – 26 m, lăţime 11 m. Este construită din piatră şi cărămidă arsă, acoperită cu tablă. Uşile de la intrare sunt din lemn masiv, la fel şi cele din lateral dreapta. Scaunele şi stranele nu sunt sculptate. Cele trei obiecte din biserică sunt sculptate şi au fost confecționate între anii 1969-1970: Tronul Arhieresc, Tronul Maicii Domnului şi Mormântul Domnului.

Biserica şi tablourile (10 de pe iconostas) au fost pictate în ulei, în stil realist, în anul 1926 de pictorul Gh. Marişescu. În 1939 pictura a fost restaurată de pictorul Ioan Băleanu. În 1987 din nou pictura a fost restaurată de Maria Tudur din Reşița. Casa parohială este ridicată la anul 1810.

Coloniștii aduși ca forță de muncă specializată în lucrări de prelucrarea lemnului în mangal ar și alte meserii industriale au sosit în mai multe valuri în Franzdorf. Ei au sosit din toate părțile controlate de imperiul Habsburgic dar mai cu seamă din zone catolice. În toamna anului 1793, coloniştii austrieci improvizează o şcoală şi s-a început oficierea slujbelor într-o capelă din lemn.
Ca și în cazul ortodocșilor odată cu creșterea populației enoriașii au făcut un efort și cu diverse sume de bani s-au apucat de construirea unei biserici mai durabile. În anul 1861, în această localitate a luat fiinţă biserica romano-catolică ce îl are ca patron spiritual pe Francisc din Assisi. Biserica a fost construită de cele 71 de familii de colonişti veniţi la muncă.Toate icoanele şi statuile din interiorul acesteia au fost aduse pe Dunăre, din Austria.
Biserica romano-catolică este construită în stil neogotic destul de simplu fără prea multe ornamente sau elemente inutile. Fațada impresionează prin sobrietate. Turnul este poziționat asimetric în latura din partea dreaptă. Aici este adăpostit mecanismul ceasului și clopotul. Construcția este edificată din beton, piatră şi cărămidă aparentă cu zidurile exterioare netencuite. Ca și în cazul celeilaltei biserici acoperișul este din tablă.

Satul Franzdorf va purta acest nume până în anul 1919, cînd Transilvania și Banatul trec sub administrația Regatului României și își continuă parcursul de industrial dar începe treptat să capete și o altă fațetă ce va duce la o dezvoltare și pe direcția unei stațiuni turistice. La începutul secolului al XX-lea a fost pusă în aplicare legea maghiarizării numelor de loc (Ga. 4/1898). Numele oficial al locului era Ferenczfalva. Numele maghiare de localități au rămas valabile în Regatul României până la reforma administrativă din 1923, cand au fost introduse toponimele românești.
Unul in elementele definitorii ale Văliugului este proximitatea luciului de apă. Este încadrat de lacurile de acumulare Gozna (66,2 ha), aflat în amonte și Secu (105,67 ha) aflat în aval. Aceste două lacuri importante se află pe cursul Bârzavei unul în susul satului, lacul Gozna și unul mai în aval, la o distanță mai mare, lacul Secu.

La patru km în aval de Văliug, la locul numit Cleanțul Sârbului, în 1901 începe o nouă bătălie pentru apă și pentru o nouă formă de energie: curentul electric. Inginerul Ottmar Marcselenyi a efectuat primele cercetări în vederea documentării pentru construirea unui baraj pe râul Bârzava, proiect ce a fost supus aprobării în anul 1903. După o nouă documentare, ing. Gh. Rupcic și prof. univ. Holz aleg definitiv amplasamentul și dimensiunile barajului Breazova, avizând un nou proiect al cărui autor a fost prof. univ. Adolf Czako.
Construcția barajului și a lucrărilor complementare s-a realizat în perioada 1908-1909 de către STEG, în regie proprie, cu execepția zidăriei propriu-zise, care a fost efectuată de firma italiană Lennarduzzi.
La darea în folosință, bazinul hidrografic de colectare a apelor a fost de 76,9 km pătrați, la o altitudine medie de 870 m. Suprafața luciului de apă a fost de 12 ha, cu o lungime de 1,95 km și o acumulare de 1,2 milioane metri cubi de apă. Înălțimea barajului este de 27 m, deschiderea măsoară 90,46 m, nivelul coronamentului este amplasat la o altitudine de 505,5 m, având o grosime de 3 m.

Atât barajul, cât și digul de completare au fost construite din zidărie din piatră brută, liantul folosit fiind mortarul de ciment, construcții la care italienii au excelat. Etanșarea s-a făcut cu o șapă din mortar de ciment Portland.
Apa provenită de la baraj a fost dirijată, controlat, printr-un sistem de 14,6 km de canale, tunele și viaduct până în Reșița, unde i s-a valorificat potențialul energetic la hidrocentrala Grebla, asigurându-se în același timp un procent mare din necesarul de apă potabilă și industrială a orașului.
În anul 1916, centrul Văliugului, mai exact primăria, ocolului silvic și magazinele din zonă au fost electrificate, curentul electric fiind produs de un generator acționat de apa de la gaterul comunei, zona electrificată primind numele de Orașul Valiug. Din acel moment, localitatea va fi cunoscută cu trei cartiere. Văliugul de la vale (Văliugul Bătrîn), Orașul Văliug si Văliugul de la Deal – spre Gozna și Dealul Drăguții.
Lacul Valiug, ceva mai mic decât celelate două, este locul Ideal pentru practicarea de sporturi nautice, pescuit, plajă si relaxare. Văliug este un lac de acumulare pe Bârzava, utilizat pentru producerea energiei electrice și pentru alimentare cu apă.

Tot în anul 1916, în apropierea barajului Breazova, găsim, asa cum descrie ing. Rodica Brebenariu în lucrarea sa „Sistemul Hidroenergetic Complex Nera-Timiș- Bîrzava Superioară”, „o clădire austeră, cu o geometrie precisă, cu ziduri groase din piatra, ce sugerează grija cu care cineva protejează o comoară. Comoara nu este o metaforă, comoara chiar există, un hidroagregat, o bijuterie tehnică, având puterea de 450 CP”, ce asigura energia electrică necesară minei Secu. De menționat că acest hidroagregat produce și azi curent și este în proprietatea TMK. Aducțiunea măsoară 3,5 km și a fost realizată între anii 1902-1904 sub forma unui canal de secțiune trapezoidală, cu o pantă de 1%0. Din camera de încărcare pornește o conductă forțată, cu diametrul de 500 mm, realizată din tole forjate groase, asamblate prin nituire. Hidrocentrala este echipată cu o turbină tip Francis, orizontală, de fabricație Ganz cuplată cu un generator produs de aceeași firmă. La o cădere de 38 m și un debit de 2 mc, hidroagregatul mai produce încă circa 300 kW.
O dată cu dezvoltarea siderurgiei la poalele Semenicului, nevoile de apă industrială și energie electrică au crescut considerabil, aceasta devenind o prioritate națională. Semenicul, cu întregul bazin hidrografic, a devenit obiect de studiu pentru specialiștii hidroenergeticieni ai vremii.

În schema de amenajare a râului Bârzava, propusă în anul 1944, un rol important era atribuit complexului hidroenergetice Gozna-Crăincel, în care urma să fie folosită apa din viitorul lac de acumulare Gozna. Proiectul amenajării, incluzând lacul de acumulare, centrala hidroenergetică, aducțiunile, castelele de echilibru, camerele de încărcare, conductele forțate și canalul de fugă, au fost elaborate de prof. dr. ing. Dorin Pavel și ing. Florin Constantinescu. Realizarea amenajării s-a desfășurat între anii 1949-1954.
Barajul Gozna este construit din anrocamente, protejat în amonte de tole de oțel, capacitatea de acumulare a lacului ridicându-se la 12 milioane metri cubi apă, care provin din trei bazine hidrografice, – Bârzava, Semenic și Nera. Lucrările de captare și transportare a apei în lacul Gozna au presupus soluție de mare originalitate tehnică pentru perioada respectivă, ca de altfel toate obiectivele construite în acest complex hidroenergetic.
Soluțiile folosite la proiectarea și construcția agregatelor cu turbină Pelton, cu care a fost dotată hidrocentrala Crăinicel, ce constau în amplasarea pe același arbore a două rotoare, cu geometrii diferite impuse de debite diferite, au fost o premieră mondială a momentului.

Acest complex hidroenergetic – lacul Gozna și centrala Crăinicel – de la Văliug a îndeplinit mai multe funcții și anume a fost posibilă stocarea unui volum mare de apă, ceea ce a dus la atenuarea viiturilor și implicit la diminuarea riscului de inundații. În același timp a asigurat necesarul de apă potabilă și industrială pentru Reșița și industria din acest oraș, precum și o parte din necesarul de energie electrică a Combinatului Siderurgic.
Astfel odată cu realizarea hidroagregatelor montate în hidrocentrala Crăinicel-Văliug, Reșița devine prima și, pentru foarte mulți ani, singura unitate industrială de echipamente hidroenergetice din România.
În perioada septembrie-decembrie 2012, lacul a fost golit pentru executarea unor lucrări la masca metalică a barajului, care protejează de infiltraţii. Golirea s-a făcut cu mare atenţie la fauna piscicolă şi a întregului ecosistem. Peisajele unice au atras nenumăraţi turişti. Așa ceva nu s-a mai văzut de decenii. Apa ce s-a retras a lăsat o priveliște ciudată parcă selenară. Curioșii vor mai avea un asemenea prilej peste alte câteva decenii.
Reumplerea lacului s-a realizat natural, în special în primăvara anului 2013, când debitele de pe captările Nera-Cosava au crescut.

Lacul Secu este un lac de acumulare antropic aflat pe râul Bârzava, în apropierea vărsării pâraielor Secu și râul Alb în Bârzava, la câțiva kilometri în amonte de municipiul Reșița. Are un volum de 15,1 milioane de metri cubi de apă, o suprafață de 734 de hectare și o lungime de circa 6 km.
Acumularea s-a format în spatele primului baraj din beton cu contraforți din România, finalizat în 1963, cu înălțimea de 41 de metri și deschiderea la coronament de 136 de metri. Principalul rol al lacului este apărarea împotriva inundațiilor și alimentarea cu apă a municipiului Reșița. Rolul secundar este producția de energie electrică și cel de lac de agrement.
Turism
Locurile deosebit de pitorești, apele repezi ale Bârzavei (de altfel chiar asta înseamna numele slav la origini „apă repede”) umbra pădurilor, aerul curat, în ciuda exploatărilor din jur, au atras tot mai mult pe cei dornici de drumeții și petreceri în natură.
După primul război mondial, deasupra satului a fost construit un lac de acumulare pentru nevoile de alimentare cu apă a numeroaselor fabrici din sat dar mai ales din Reșița. Această acumulare a devenit insuficientă și a apărut necesitatea unei rezerve mult mai mari de apă. Zăpezile de pe Semenic se topeau destul de repede și era nevoie de a reține această bogăție gratuită în lacul ce se va amenaja în anii de după al doilea război mondial. Barajul Gozna a fost construit între 1949 și 1954.

În 1956 a fost dat în exploatare barajul mult mai mare de deasupra satului. Drept urmare, Franzdorf a devenit o atracție turistică. Inițial, locul dintre cele două lacuri de acumulare a fost o destinație turistică populară în principal pentru reșițeni. La scurt timp, însă, s-au construit tot mai multe case de vacanță, astfel că la Văliug au venit grupuri de turiști din diverse zone ale României. Locul este un punct de plecare pentru excursii în Munții Semenic.
Stațiunea a luat ființă în anii ’60, după construirea lacului de acumulare Gozna, pe malul căruia au început să apară locuri de agrement: debarcadere de unde puteau fi închiriate bărci, hidrobiciclete, restaurante.

După 1990 stațiunea a cunoscut o nouă perioadă de înflorire cu facilități de cazare și servicii la nivelul standardele europene actuale, bază de agrement cu terenuri de tenis, etc. Pe lacul Gozna se pot închiria bărci și hidrobiciclete, se poate practica înotul și pescuitul. Fiind in apropierea principalelor orașe din Banat – Reșița (25 km, aproximativ 25 de minute), Timișoara (126 km, aproximativ 2 ore și zece minute), Caransebeș (54 km., aproximativ o ora și 10 minute), Valiug reprezintă o atracție pentru cei dornici de petrecerea timpului liber sau a vacanței într-un loc liniștit, cu aer curat și oameni minunați. Localitatea este ofertantă din punct de vedere turistic în orice anotimp, iar locurile de cazare sunt dintre cele mai variate, potrivite pentru orice buget.