Viața nu pierde și nu câștigă. Viața este și transformă în fiecare clipă. Nimeni nu cred că se poate cuantifica, în detaliu, cu adevărat, cum arată o astfel de balanță. Pur și simplu, mergem înainte, pas cu pas, încercând să păstrăm un oarecare echilibru care să permită existența lucrurilor mărunte, de subzistență. Dacă mai aducem și o rază de lumină, un strop de bucurie, un moment de neuitare, suntem cu atât mai fericiți. Și ne grăbim să celebrăm, fiecare cum, cât și când poate, clipa devoratoare a prezentului. O facem instinctiv, fără prea multă filosofie. Cu bine și rău, asta-i viața, o luptă, nu te poți împotrivi destinului, odată ce l-ai ales. Sau dacă te alege el pe tine.
Nu demult, pe meleagurile natale, întors după mulți ani în care aproape că mă deconectasem de la peisajul a cărui amprentă rămâne mereu întipărită în sufletul omului, am vrut să întâlnesc un fost coleg de școală, un prieten dintre aceia pe care nici o depărtare nu îi poate alunga. Este mereu acolo, ca o cicatrice de care nu poți scăpa nici cu operație estetică. Trecuseră 20 de ani, chiar mai mult, de când nu-l mai întâlnisem.
Era un adolescent înalt, cu cârlionți, teribil de inteligent. El a reușit la facultate, a venit la Timișoara, eu am urmat un alt drum. Nici măcar din întâmplare nu am mai auzit de el. Chiar dacă, pentru o vreme, drumurile s-au întretăiat, invizibil, pe străzile orașului de pe Bega. Șocul a venit când m-am intersectat cu un alt coleg de generație, pe care l-am întrebat: Marius? Pe unde mai e Marius? M-a privit uimit, aproape deumanizat, și mi-a răspuns: Cum? Nu știi? A murit anul trecut…
Mi-a zis-o aproape indiferent, înglodat în propria-i supraviețuire, probabil cu gândul la nu știu ce problemă casnică sau la vreun conflict de la locul de muncă, impregnat de interjecții și strigături. Eram într-un autobuz. Am înghițit în sec și am privit lung, rătăcit, spre ceva de dincolo de fereastră. Spre niciunde.
A fost timp destul să mă cufund în mine însumi și să revăd imagini aleatorii din vremea copilăriei. Să retrăiesc o bucată de viață care păruse îngropată pe niciunde. Ca un vis care pare prea real pentru a fi doar o iluzie, dar și prea îndepărtat pentru a fi adevărat. Apoi, am aflat, tot fugitiv (suntem prea grăbiți pentru a fi martori la ceea ce se întâmplă pe lângă noi), de la o altă sursă, ceea ce a rămas dintr-o poveste, aproape a nimănui, cu Marius. O poveste scurtă, aproape ca un banc spus la colțul străzii. Ești atent doar la final, poate înțelegi poanta…
Marius a terminat o facultate, printre cei mai buni, după care a fost repartizat în nu știu ce localitate. S-a căsătorit acolo, parcă a făcut și un copil. Au venit vremurile când a rămas fără loc de muncă, și-a luat familia și s-a mutat acasă, acolo unde se născuse. Probleme cu munca, au apărut probleme și cu nevasta, s-au adăugat problemele cu băutura și, uite așa, a fost devorat de viață minut cu minut, oră cu oră. Până când, puțin peste 40 de ani, a trecut definitiv într-un alt univers.
Marius este o amintire de care nu mă pot descotorosi. De multe ori, când respir, mi-aduc aminte de Marius. Un adolescent cârlionțat care mă strigă la poartă. Ne-am imaginat, în copilărie, privind în susul vieții, că vom dărâma munții. Acum, uitându-mă în josul vieții, văd doar deșertăciune, abis și o lumină care parcă-ți topește inima, picătură cu picătură…
N-am aflat cine sunt în raport cu ceilalți de-a lungul și de-a latul vieții. Am înțeles doar ce am fost, sunt și voi fi în raport cu mine însumi. Și n-am învățat să cred într-o divinitate care pune în aceeași oală un OM care cunoaște și iubește, alături de cel care doar a lătrat toată viața lui ca într-o noapte cu lună plină…