În precedentul episod despre cetatea Timișoarei am arătat că, deși fortificația a existat cam două sute de ani în forma modernă reconstruită de inginerii geniști militari din perioada habsburgică, nu a fost o investiție înțeleaptă din punct de vedere strict economic.

Timișoara a fost o singură dată asediată, timp de peste trei luni, și a rezistat cu bine.

Asediile nu mai erau apanajul războaielor de pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Au trecut vremurile medievale, când atacatorii înconjurau o cetate și o loveau cu catapulte, bombarde sau tunuri de asediu ori alte mașinării ingenioase de tot mai desuete. Și, într-un final, apărătorii cedau din cauza lipsurilor de tot felul, mai ales că se împuținau proviziile și rezervele de muniție. Dar cea mai gravă era lipsa apei potabile pentru o mai lungă perioadă de timp. Parțial, acesta a fost neajunsul principal și în cazul Timișoarei.

Deși avea câteva puțuri săpate în interiorul fortificațiilor, apa provenea în principal de la captările din Bega, din amonte, din zona actualului cartier Fabric.
Așa se face că asediul Timișoarei din timpul Revoluției de la 1848–49 a fost una din ultimele astfel de manevre militare.
Evenimentele Revoluției din 1848–49 sunt caracterizate în primul rând de campanii executate rapid, în spații de manevră largi. Soarta părților implicate s-a hotărât în ​​urma unor bătălii majore de înfruntare în câmp deschis, așa că era firesc să se acorde mai puțină atenție bătălilor de cetate.

Castelele și cetățile din secolul al XIX-lea au jucat un rol diferit față de perioadele anterioare. Armata atacatoare s-a oprit la castele doar atunci când era imposibil să le ocolească sau când forța principală a inamicului fusese deja distrusă. Războiul napoleonian, care inflențează arta războiului în toate elementele ei, a prioritizat mișcarea rapidă a armatei, aprovizionarea bazată pe cerinței locale și căutarea bătăliei decisive, astfel încât cetățile fortificate, cu mari depozite de hrană și armament, în sensul lor tradițional, și-au pierdut din importanță. În ciuda acestui fapt, deținerea unui castel-cetate putea rămâne în continuare esențială, mai ales dacă avea funcții precum controlul drumurilor, strâmtorilor, trecerilor și protecția orașelor importante sau dacă acestea erau sediul unor comandamente militare. În același timp, asigurarea și sprijinirea armatei în câmp a apărut ca o sarcină nouă.

Pe măsură ce importanța cetăților s-a schimbat, a suferit modificări și arhitectura acestora. Construcția sistemelor de cetăți a devenit caracteristică și, în consecință, castelul existent a fost înconjurat de un zid de fortificație. Până și castelele din sistemul Vauban erau considerate moderne, cu bastioanele lor uriașe, sistemul de șanțuri, triplul rând de apărare exterioară, iar zona deschisă a câmpiei castelului însemna o protecție serioasă.

În Ungaria, în această activitate, Komárom era considerată o forță cu adevărat modernă, semnificativă și în termeni imperiali. Un rol important au jucat și Petrovaradinul de pe malurile Dunării, Aradul, Timișoara sau Alba-Iulia din Transilvania. Alături de acestea, garnizoanele au fost staționate și în câteva cetăți mai mici.
Scopul trupelor care mărșăluiau împotriva castelelor și cetăților varia în funcție de progresul războiului, de forțele și mijloacele disponibile. Astfel, supravegherea, încercuirea și asediul erau posibile. În timpul observării, scopul a fost de a preveni atacurile din interior prin ieșirea bruscă a trupelor, de a îngreuna aprovizionarea castelului și de a exclude activitatea inamicului în spatele trupelor care continuau campania.

Pentru încercuire au fost repartizate forțe care depășeau numărul apărătorilor. Raportul de forțe, în general, era favorabil celor încercați. Aceștia făceau față unui număr însemnat de atacatori cu un număr mai mic de militari. În acel moment, scopul era să blocheze castelul, să-l înfometeze și să-l lovească, astfel ca apărătorii să simtă că protecția castelului este fără speranță. Încercuirea era de obicei legată de bombardarea castelului. Pentru a declanșa căderea orașului, asediatorii aveau nevoie de cel puțin de trei ori mai multe forțe.

Asediul Timișoarei poate fi împărțit în trei perioade: perioada de pregătire, perioada atacului la distanță și perioada atacului apropiat.
În prima perioadă, castelul a fost înconjurat pentru prima dată, iar apoi a început recunoașterea. În posesia datelor de recunoaștere, atacatorii au întocmit planul de asediu, în care au desemnat secțiunea sistemului în care doreau să dea lovitura decisivă, adică acolo unde doreau să facă o breșă în zid.

Atacul decisiv a fost planificat pentru acest punct.

După aceea, a început amplasarea diferitelor puncte întărite în exterior și amenajarea terenului. Executarea acestor lucrări era acoperită de bateriile, care fuseseră deja puse în poziție de tragere, și de infanterie, care ocupa locurile importante din curtea cetății.
În cea de-a doua etapă, scop era acoperirea lucrărilor tehnice începute. Aceste lucrări au fost realizate pentru a face cetatea accesibilă sub acoperire. De aceea, așa-numitele paralele, sistemul de tranșee, care a servit drept loc de adunare pentru trupele atacatoare, includea pozițiile de tragere ale tunurilor de asediu. După cum indică numele lor, acestea au fost construite paralel cu fortificațiile cetăților. Concomitent, a continuat construcția posturilor de tragere ale așezărilor de asediu (baterii).

Timișoara ea centrul administrativ, dar și militar al întregii provincii a Banatului. Încă nu îi scăzuse prea mult importanța strategică, deși acum nu mai exista amenințarea otomană dinspre sud. În epoca revoluției, amenințarea putea veni din orice altă direcție.
Cetatea sediul administrației militare și un imens depozit. Posesia castelului-cetate a devenit deosebit de importantă după ce a început „războiul mic din sud”, cum numește istoriografia maghiară manevrele militare din această zonă.

Linia triplă de apărare a cetății, construită după primul sistem al lui Vauban, a asigurat suficientă securitate apărătorilor. Neajunsul ei era însă că alimentarea cu apă nu putea fi asigurată decât din exterior, din canalul Bega, care trecea pe lângă cetate.

Ca urmare a manifestului monarhului, emis la 3 octombrie 1848, generalul locotenent Georg Rukavina, comandantul castelului, a renunțat să mai asculte guvernul revoluționar maghiar la 10 octombrie și a declarat stare de asediu. Numărul apărătorilor castelului era de aproape 9.000, iar tunarii puteau manipula 213 tunuri de diferite dimensiuni ce erau la dispoziție.

Viața relativ calmă a cetății a fost tulburată pentru prima dată de apariția trupelor transilvănene ale generalului Józef Bem în ultimele zile ale lunii aprilie. Curând, a devenit evident că forța celor două divizii sosite aici era insuficientă pentru a cuceri cetatea, așa că Bem a decis să încredințeze această sarcină Corpului Vécsey, care între timp îi fusese subordonat și asedia Aradului. După aceea, generalul polonez pornește cu trupele sale să pacifice Banatul.
În perioada de tranziție, o brigadă a rămas în imprejurimile orașului Timișoara. Acest lucru a fost folosit și de apărători pentru a efectua un atac la scară largă. Bătălia de la Freidorf, din 12 mai, a fost decisă de apariția trupelor lui Vécsey, apărătorii retrăgându-se în castel.

În primele săptămâni ale lunii mai, generalul Károly Vécsey avea abia 4.400 de oameni la Timișoara, cealaltă jumătate a trupelor sale înconjurând Aradul. Cu această forță, a încercat să ocupe localitățile din jurul castelului. Unul din primii pași în acesta sens a fost să deterioreze gurile de apă, iar apoi a amenajat posturi de tragere și a săpat șanțuri de protecție. Ciocniri cu apărătorii cetății, mai mici sau mai mari, au izbucnit aproape în fiecare zi.
Între timp, în tabăra atacatorilor, se elaborează noi planuri de asediu. După ce acestea au fost aprobate, au început lucrările tehnice, construirea paralelelor și pregătirea pozițiilor bateriilor de asediu. Datorită acestui fapt, tunurile de asediu au putut ajunge fără întârziere în poziții, iar bombardarea cetății a putut începe pe 11 iunie. Aceasta a marcat începutul unei noi perioade în asediul Timișoarei. Focul tunurilor era îndreptat în principal către clădirile orașului.

Cu întăririle primite, 12.000 de oameni erau deja staționați în jurul Timișoarei la sfârșitul lunii iunie. Numărul de tunuri a crescut și el continuu, la jumătatea lunii iulie, 54 de tunuri de câmp și de asediu trăgeau deja în castel. Se construia și se echipa a doua și a treia paralelă, ceea ce denota o și mai mare îndârjire a armatei maghiare de a cuceri Timișoara.
Lajos Kossuth, ca șef al armatei și a noului stat proclamat al maghiarilor, a vizitat Timișoara pe 19 iulie, pentru a pune presiune și mai mare pentru capturarea cetățenilor.
După ce a văzut lucrările, și-a exprimat satisfacția și a promis că va trimite mai multe arme. Ca urmare a măsurilor emise, până la sfârșitul lunii iulie, 78 de tunuri de asediu și 30 de tunuri de câmp au tras asupra castelului, al cărui interior a fost aproape distrus.

Nu prea a existat clădire care să nu fi fost lovită. Unele au rezistat destul de bine, dar o parte însemnată aveau a lor avea acoperișurile avariate, găuri imense în ziduri sau chiar câte un întreg etaj căzut.
Numărul apărătorilor a scăzut drastic, au fost mulți răniți și a izbucnit și o epidemie de holeră. Rezervele se împuținau dramatic, dar, deoarece zidurile exterioare au rămas aproape intacte, asaltul nu a putut fi încă efectuat. Iar timpul presa, deoarece evenimentele pe câmpul de luptă amenințau să rupă asediul.
La sfârșitul lunii iulie, generalul Vécsey a primit ordin să trimită unele dintre turnurile sale de asediu înapoi la Arad. Înainte de a face acest lucru, el a încercat un atac decisiv în noaptea de 4 spre 5 august, dar această încercare a eșuat din nou. Apoi, pe 7 august, Vécsey, la aflarea veștii predării de la Szeged, a început să îndepărteze tunurile de asediu și să-și conducă trupele departe de cetate, întregul corp militar fiind apoi retras.
Fortăreața Timișoarei a fost salvat două zile mai târziu de Haynau, după marea bătălia de la Timișoara. Cetatea a fost eliberată de trupele generalului Julius Jacob von Haynau.

Pierderile din timpul asediului cetății s-au cifrat la 161 de morți, din care 6 ofițeri, 376 de răniți, dintre care 13 ofițeri, 27 de prizonieri, dintre care trei ofițeri, precum și 213 cai. Însă resursele alimentare erau așa de secătuite, încât, din cele 250 de vite din cetate, mai existau doar patru. Tifosul și holera au ucis 2.000 de oameni, iar după asediu, din alți 2.000 de bolnavi au scăpat foarte puțini cu viață. Majoritatea clădirilor din cetate au fost distruse, inclusiv castelul Huniade. Castelul a fost reconstruit în 1856 , având un cu totul alt aspect, mai apropiat de cerințele secolului la XIX-lea.

Poate că memoria colectivă a timișorenilor ar trebui să știe mai multe despre acest militar destoinic, care a sfidat autoritățile revoluționare maghiare și a hotărât să apere cetatea și, implicit, orașul pe care l-a primit în grijă.
Baronul Juraj (Georg) von Rukavina Vidovgradski a fost un militar și om politic austriac de origine croată. De-a lungul carierei sale a participat la bătăliile cu otomanii, dar și al războaiele napoleoniene, ajungând până la gradul de general de artilerie. A deținut diferite funcții: ban al Croației, comandant al Petrovaradinului și, la final de carieră, din 1844, comandant militar al Timișoarei.

În semn de recunoaștere a realizărilor sale militare, a fost numit de cancelaria de la Viena Feldzeugmeister (cel mai înalt rang de general) la 21 august 1849 și, cu câteva zile înainte de moartea sa, a primit Crucea de Cavaler, clasa I, a Ordinului Coroana de Fier.

Bătrânul ostaș, George Baron Rukavina de Vidovgrad, a murit de holeră la 9 septembrie 1849 la 72 de ani. Pe bună dreptate se poate spune că a apărat orașul până la moate.
Boala pe care a luat-o în timpul asediului orașului avea să-l dărâme la câteva zile doar după primirea înaltelor ordine.
Osemintele generalului odihnesc în cripta din subsolul Catedralei Sfântul Gheorghe din piața Domului (piața Unirii, după numele actual).

Curioșii cu spirit de observație pot să descopere câteva ghiulele ce au fost conservate în tencuiala zidurile clădirilor vechi din oraș, odată cu renovările ce au urmat. Acestea se mai păstrează, ca aducere aminte, atât în ​​clădirile din cartiereul Cetate (trase de armata maghiară), cât în școlile din cartierele din afară, Fabric (trase de tunurile apărătorilor de pe ziduri).
Cititorii noștri care vor descoperi aceste ghiulele in ziduri vor fi premiați cu o nouă povestire despre Timișoara de altădată.