Postul Naşterii Domnului coboară peste Banat cu tradiţii şi obiceiuri care fac mai frumoase serile şi nopţile tot mai lungi, când toamna se întrepătrunde cu iarna, iar comunitatea satului îşi trăieşte ancestralele rânduieli după propriul ceas.

Muzeograful Muzeului Satului Bănăţean din Timişoara, dr. Maria Mândroane, a relatat, pentru AGERPRES, că odată cu începerea postului se aştern şi şezătorile, după ce gospodarii şi-au terminat toate muncile câmpului. Aceste întruniri se mai păstrează şi astăzi şi satele bănăţene, mai ales în cele din zona de munte, nelipsită fiind „baba satului”, bătrâna care se pricepe şi la vindecări, şi la descântări, şi la prima scaldă a pruncului născut.

„Şezătorile începeau prin luna noiembrie, când se aşternea şi postul, şi se încheiau prin februarie, când se reluau muncile câmpului. La aceste şezători se aduna întreaga comunitate, câteodată numai femeile, alteori erau şezători mai mari la care participau şi copiii alături de bărbaţi şi bătrâni. În primul rând, la aceste şezători se muncea ceva; bătrânii şi bărbaţii sculptau lemnul, împleteau coşuri de nuiele sau participau ca povestitori, cântau colinde. Dacă vreunul ştie să cânte la vreo vioară ori din gură, se mai încingea şi câte un joc. Femeile şi fetele fac lucru de mână, torc, împletesc ciorapi, ţes, cos, brodează”, spune Maria Mândroane.

Şi pentru că promoroaca începe să brodeze, şi ea, ferestrele, gazda şezătorilor aşteaptă oaspeţii cu boabe de porumb fierte, cu turtă (plăcintă) aburindă, coaptă în cuptor, iar în preajma sărbătorilor se mai gustă şi câte un păhărel de ţuică fiartă sau o ulcică cu vin fiert.

„Şezătorile erau familia mare. La noi, la Ciclova, fiecare casă îşi avea protectorul casei, un sfânt pe care-l prăznuia în această perioadă. În casa noastră, patroană era cuvioasa Paraschiva, iar ultimul praznic în sat era un fel de Chireluşa, în februarie. La astfel de praznice se întâlnea întreaga comunitate pentru a sărbători, nu pentru a lucra. Erau întâlniri de la casă la casă, pentru că fiecare îţi avea propriul praznic. Şezătorile solidificau legăturile dintre consăteni, rude, prieteni. A aduce oaspeţi în casă era un semn de belşug şi de mândrie”, spune Maria Mândroane.

Potrivit muzeografei, pentru că „baba satului” era bătrâna înţeleaptă de peste tot timpul anului, nu poate lipsi nici în şezătorile din Postul Crăciunului, fiind considerată înţeleapta, „preoteasă a focului viu”, care putea face descântece, ştia totul, era stâlp în educaţia fetelor, a tinerelor neveste şi mame, era chemată la prima baie a nou născuţilor, iar tinerelor fete ştia să le caute ursitul, mai ales în preajma marilor sărbători hibernale.

Sursa: https://www.agerpres.ro