Mai multe veri, în zilele din urmă. Unele venind parcă mai de departe decât altele, iar restul, de niciunde. Ca prezentul, clipa, clipita în care câte-o pisică sfâșie frunze uscate la câini. Între blocuri, în fața, în spatele lor. Dar câinele nu mai scoate omul la plimbare, ca, de bine, de rău, în pandemie. Câinele nu mai gustă, în joacă, ospățul vegan al pisicii. Stăpânul din om are trasee fixe, timp limitat — e, din nou, cât se poate de el însuși.
Blocurile însă își văd de zilele lor. De toamnă sau de mai multe anotimpuri într-o zi. Dar și de orele de liniște, de multă liniște în care umanitatea se exprimă doar prin ultraortodoxa BORmașină. Fiindcă alte sunete ale vieții nu sunt în niciun caz tolerate. Cu atât mai mult cu cât ies din respirația unui joc de copii. Și nu din transpirația, pentru că nu apucă.
Secretul toleranței e în capul Vidia al burghiului ce devine un „castrato” absolut în contact cu fierul-beton din… beton. Când bobinajul rotorului e mai fierbinte ca o ultimă noapte de dragoste. Întâia de război, ca azi? Dar nu mai fierbinte ca mintea omului de bloc, cel ce visează apartamentul perfect și care împarte acest vis în stânga, în dreapta, în sus și în jos ore, zile, luni, ani. Vieți în slujba perfecțiunii.
Renovarea unui apartament în 2024 sigur că durează mai mult decât ridicarea palatului Lloyd la 1912. Doi ani sunt puțini azi pentru un număr pe o ușă — sunt nimic. Martor îmi e tinerețea vecină, pe care am văzut-o jertfindu-se astfel pe altarul perfecțiunii. De fapt, pe rugul ei — și nu-mi arde mai deloc de glumă spunând asta.
Ca să trimit la minunați poeți, o voce de copil acrește sprânceana în bloc, pe când o arie interpretată de o bormașină o albește cu folos, cu gândul că va fi liniște, va fi seară. Cândva și, fără nicio trimitere poetică, ci pur și simplu cetățenește, când ne vom da seama că „toți trecem prin asta”. O solidaritate în fața binelui ce va să fie. A binelui pentru care trebuie „să trecem prin asta”.
Însă cine nu are un schelet de bormașină în dulap? Un stator măcar? Fiindcă umplerea cu vată a unei asemenea unelte mi se pare totuși o artă cam depășită la cât moloz și rumeguș a făcut în viața ei. Împăierea, mumificatrea unui DeWalt ține mai degrabă de cruzime, de un ev mediu al trofeelor de vânătoare, decât de o reală egiptologie.
Dincolo însă de aceste considerații teoretice legate de sunetele blocului, îmi rămâne, după miezul nopții, în liniște, sper, să urmăresc cum se dezvoltă în aceste zile cea mai nouă temă de campanie pentru prezidențiale: avortul. Chiar așa?! Da, chiar așa! Se pare că trebuia să trecem și prin asta! Iar prin asta mă refer la ce ar însemna pentru o bormașină o întrerupere de sarcină electrică la cerere. O grozăvie, fiindcă în primele trei luni nici nu s-ar pune problema. Vorbim, cel mai devreme, de la luna a douăzeci și patra în sus. Cât despre BOR-ul din ea, dintr-un început a fost Cuvântul, fiindcă subiectul îl reprezintă aici mai ales bormașinile cu percuție spirituală.
Așa că liniște, copii!
