Despre Timișoara, ca majoră cetate de apărare a acestei părți de continent, se știu destul de multe, însă în mai mică măsură este cunoscută epoca în care orașul era capitala unei înfloritoare provincii otomane. Să depănăm datele istorice, dar și legendele legate de schimbarea de stăpânire din mijlocul veacului al XVI-lea.

Importanța deosebită a cetății Timișoara de la mijlocul secolului al XVI-lea era dată în primul rând de poziția strategică pe care o avea în planurile de expansiune ale Imperiului Otoman la frontierele Imperiului Habsburgic și ale Principatului Transilvaniei. Principala direcție de atac a otomanilor era de-a lungul malului drept al Dunării, spre Belgrad, Buda și Viena. Pentru apărare, în Serbia s-au fortificat cetăți pe malurile fluviului (care, la vremea respectivă, era frontiera dintre imperii): Golubăț, Smederevo, Cuvin, Belgrad, Petrovaradin. Deoarece punctul de intrare era pe la Porțile de Fier, în Clisura Dunării erau numeroase cetăți: la Turnu Severin, Ada-Kaleh, Orșova, Dubova (Peci), Svinița, Drencova. Toată suprafața Banatului era o imensă fortificație ce încerca să reziste dușmanilor veniți din sud.
O altă posibilă cale pe care ar fi urmat-o trupele invadatoare ale otomanilor ce ar fi intervenit militar în Transilvania era de-a lungul Mureșului, unde aproape toate localitățile riverane erau fortificate, principalele cetăți fiind la Seghedin, Cenad, Arad și Lipova.

Timișoara însăși trebuia protejată. Una dintre căile de acces spre ea era prin culoarul Timiș-Cerna. Aici existau cetăți la Mehadia, Caransebeș, Jdioara și Lugoj. Dinspre Transilvania, era apărată de cetățile de la Făget și Hațeg. Mai existau cetăți în teritoriu la Ilidia, Vârșeț, Cuiești și Ciacova.
Situată aproape în mijlocul Banatului, Timișoara putea sprijini toate aceste cetăți, fiind la o relativă egală distanță de ele, motiv pentru care beii otomani de pe Dunăre afirmau că „cine cucerește Buda cucerește un oraș, pe când cine cucerește Timișoara cucerește o țară”. De fapt, vorba aceasta, citată de multă lume, se pare că a fost spusă, la momentul potrivit, de către un cărturar german.
După ce Soliman Magnificul a ocupat Belgradul în 1521 și Ungaria a fost învinsă în Bătălia de la Mohács, din 1526, Regatul Ungariei a fost împărțit în două. Partea de vest a țării a intrat sub stăpânirea împăratului Ferdinand I din Casa de Habsburg, în timp ce partea de est a fost stăpânită de nobilul maghiar Ioan Zápolya. Zápolya a solicitat ajutorul sultanului Soliman împotriva lui Ferdinand. După moartea lui Ioan Zápolya în 1540, i-a succedat fiul său de numai o lună, Ioan Sigismund Zápolya.

Ferdinand a încercat, în 1541, să ocupe Buda, capitala regatului, dar a fost învins de armata lui Soliman. Sultanul a ocupat Buda și l-a trimis pe tânărul rege maghiar, împreună cu toată curtea sa, la Lipova, iar în 1542 la Alba Iulia, care a devenit ulterior capitala Principatului Transilvania. Transilvania, laolaltă cu alte „părți” (Partium) ale Regatului Ungariei, inclusiv Banatul, a format, în 1541, un principat autonom sub suzeranitate turcească.
Ferdinand nu a renunțat însă la unificarea Regatului Ungariei sub stăpânirea sa. În vara anului 1551, Timișoara a ajuns din nou pe mâna suveranului de Habsburg, în urma acțiunii de „unificare” conduse de Gheorghe Martinuzzi. Losonci a preluat, în această perioadă, comanda cetății și a zonei aflate sub dominație creștină. Ca urmare, reacția otomană la preluarea Timișoarei de către habsburgi nu s-a lăsat așteptată. În septembrie 1551, Sokollu Mehmed Pașa, beilerbeiul Rumeliei, și-a început campania în fruntea unei armate formată din 8.000 de ieniceri, 100.000 de achingii și 13 sangeacbey cu trupele lor. Pentru a reține trupele din Transilvania și, probabil, pentru a o ocupa, el se baza și pe oștile domnilor Țărilor Române și pe efective de tătari. Pentru a izola Timișoara, Sokollu Pasha a pornit de la Belgrad și a înaintat pe Tisa cucerind, pe rând, cetățile Novi Bečej (19 septembrie) și Becicherecu Mare (25 septembrie). Apoi, pe Mureș, până la Lipova, ocupând cetățile Dudeștii Vechi, Cenad, Igriș, Felnac, Zădăreni, Nădlac, Ciala, Arad, Mândruloc, Păuliș și Chelmac. Lipova a fost ocupată fără luptă la 5 octombrie de Ulama Pașa, care a rămas acolo ca să ocupe dregătoria de sangeacbey al cetății.

Din Lipova armata otomanaă, destul de zdruncinată și cu trupe mai rărite, deoarece a trebuit să lase garnizoane în cetățile ocupate de pe traseul parcurs, s-a îndreptat spre Timișoara, în fața căreia avangarda de 600 călăreți a ajuns la 13 octombrie, iar restul armatei, de 18.000 de ostași, în ziua următoare.

Primul asediu, 1551
Garnizoana cetății, comandată de Ștefan Losonci (Losoncius), era formată din 200 de husari din Ardeal, 600 de mercenari spanioli, sub comanda lui Casparo Castelluvio din Sardinia, Bernard Aldana, Alphons Perez și Rodriguez de Villandrando, la care se adaugă mercenari germani și italieni și trupe de maghiari, români și sârbi, în total peste 2.000 de călăreți și 1.500 de pedestrași. Deși bine echipați și instruiți, cavaleriștii Timișoarei nu prea puteau să-și folosească eficient puterea de atac în cazul unui asediu.
Asediul cetății a început la 18 octombrie. Echipele de lucrători turci au început să sape tranșee în zona porții de nord, care va deveni mai târziu Palanca Mare, și au amplasat două tunuri de asediu care să bombardeze fortificațiile din partea de miazănoapte ce părea mai slab fortificată. Intervenția cavaleriei apărătorilor a împiedicat acțiunea.
Garnizoana din Timișoara a fost somată să se predea, promițându-i-se libera ieșire din cetate. După ce comandantul Losonci a respins oferta, turcii au împresurat Timișoara din toate părțile. Tot atunci a fost atacată și insula Palaca Mică, ce a fost cel mai puternic atacată, ceea ce i-a făcut pe asediați să dea foc caselor și să se pregătească de retragere.
Generalul Bernardo de Aldana, cu 100 spanioli, a transportat alimentele și armamentul din insulă în cetate, a incendiat casele și a distrus podul care lega insula de oraș.

Atacurile din zilele de 18 și 19 au fost respinse. În 20 octombrie turcii au atacat din est, dar au fost respinși. În 22 și 23 apărătorii au lucrat la repararea stricăciunilor produse de bombardamente, iar în 24 au respins încă un atac. La 25 octombrie vremea s-a răcit puternic, ploaia a inundat tranșeele săpate, iar după 26 octombrie, în virtutea unui privilegiu, ienicerii nu mai erau obligați să rămână pe câmpul de luptă, astfel că Sokollu Pașa s-a văzut nevoit să ridice asediul și s-a retras spre Bečej. În epoca de maximă putere a ienicerilor, aceștia au devenit o adevărată castă militară, cu o largă autonomie, ce impunea reguli, se supunea legilor proprii și chiar schimba conducătorii prin câte o răzmeriță. Nu de puține ori ienicerii au intervenit în politica imperiului răsturnând câte un pașă sau chiar sultan.
Trupele din garnizoana cetății au preluat inițiativa, iar la 29 octombrie au recucerit cetatea Cenad. La 4 noiembrie trupele imperiale comandate de Giovanni Battista Castaldo au ajuns la Lipova și, după un asediu de două săptămâni, au cucerit cetatea destul de ușor.

Militarii turci au fost obligați să se predea. După obiceiurile cavalerești ale vremii, predarea s-a făcut condiționat, cu permisiunea ca turcii să poată pleca. Însă trupele lui Andrei Báthori n-au respectat înțelegerea și au măcelărit garnizoana. Ulama Pașa însuși a fost rănit, dar a reușit să fugă. Gestul necugetat, ce contravine cutumelor militare, avea să aibă urmări foarte grave în anul următor, la cucerirea Timișoarei. Până la sfârșitul lui noiembrie toate cetățile ocupate de turci în cursul campaniei din 1551 au fost recuperate.
Majoritatea documentelor explică ridicarea asediului la 16 noiembrie 1551 ca fiind datorată condițiilor meteorologice. Ploile abundente au produs inundații, iar frigul anunța o iarnă timpurie. Se pare că ordinul dat de marele vizir Rüstem Pașa pentru ridicarea asediului ar fi ținut cont, în primul rând, de unele manevre ale guvernatorului Transilvaniei, Gheorghe Martinuzzi, care a trimis la Poartă haraciul datorat. Printr-un firman, lui Mehmed Sokollu, beglerbegul Rumeliei, i s-au poruncit următoarele: „Din vilaietul Transilvaniei a sosit haraci și s-a acordat un ahidname (act, firman) imperial pentru a fi arătat la nevoie. De aceea, să te mulțumești cu ocuparea cetăților smulse până acum și să te întorci”.

Al doilea asediu, 1552
După plecarea generalului Aldana cu detașamentul său la Lipova, garnizoana cetății a rămas cu numai vreo 2.500 soldați, între care 300 cehi și boemi, 100 germani, 100 mercenari englezi sub comanda căpitanului Diego Mendoza, 100 grăniceri români conduși de nobili români din părțile Caransebeșului, câțiva unguri, iar restul, deci cea mai mare parte din trupe, mercenari spanioli sub conducerea lui Gaspardo Castelluvio.
Losonci, comandantul cetății, a aprovizionat garnizoana cu alimentele necesare și a adus suficientă muniție pentru o perioadă cât mai lungă.
Campania pentru cucerirea Timișoarei de către turci a început la 22 aprilie 1552, când trupele turcești, sub comanda celui de-al doilea vizir, marele serdar Kara Ahmed Pașa, au plecat din Adrianopol spre Belgrad. Împreună cu oastea Rumeliei, comandată de
Sokollu Pașa, au trecut Dunărea și, la 24 iunie, avangarda de 1.500 de călăreți a ajuns la Timișoara.
Avangarda trupelor turcești a ajuns sub zidurile Timișoarei la 24 iunie, iar la 28 iunie a venit, dinspre Belgrad, și grosul armatei în frunte cu beglerbegul Ahmed Ali. Oastea otomană era formată din aproximativ 30.000 de soldați, în timp ce apărătorii cetății erau doar 1.900, dintre care 700 erau neguțători și meșteșugari. Comandantul cetății era același Ștefan Losonci din anul precedent.

La 28 iunie a început asediul, Sokollu Pașa fiind poziționat la est de cetate, iar Hassan Pașa, beilerbeiul Anatoliei la vest. Turcii dispuneau de 16 balimezuri (tunuri mari de asediu). Creștinii din cetate aveau la dispoziție doar 17 tunuri.
Artileria otomană, mult întărită față de anul precedent, a început să lovească violent cetatea la 27 iunie, producând multe spărturi mari în ziduri, în timp ce infanteria otomană a luat cetatea cu asalt la 3 și 6 iulie, fără vreun succes. În acest timp, o oaste maghiară condusă de Tóth Mihály a încercat să elibereze orașul aflat sub asediu, dar a fost înfrântă în bătălia de la Sânandrei. Scăderea apelor Timișului și a mlaștinilor, din cauza secetei din luna iulie, i-a favorizat pe asediatori.

Asediul a durat până în 25 iulie. Au fost asalturi turcești în 29 iunie (asupra Insulei), 3 iulie (dinspre nord), 6 iulie (asupra Insulei) și 12 iulie. În 6 iulie turcii au cerut prima dată capitularea. Tunurile turcești au bombardat încontinuu cetatea, iar apărătorii nu mai apucau să repare stricăciunile. La 18 iulie au avut loc alte tratative cu turcii, cu privire la capitulare, dar părerile apărătorilor erau împărțite — locuitorii cereau predarea cetății, dar oștenii, sperând în ajutorul lui Castaldo, care nu a mai sosit, doreau continuarea luptei și au folosit cele două zile de armistițiu pentru a repara pe cât posibil fortificațiile. Între timp, artileria turcească a ajuns la 30 de tunuri, organizate în trei baterii.
La 20 iulie turcii au reluat bombardamentele, iar în zilele următoare bastioanele și zidurile au fost dărâmate. La 24 iulie Turnul Apei a fost distrus și cucerit de turci, dar cu mari pierderi, peste 2.000 de luptători. Prin căderea Turnului Apei s-a întrerupt legătura castelului cu orașul. La 25 iulie a avut loc ultimul asalt și locuitorii au cerut din nou predarea cetății. La 26 iulie mercenarii spanioli și austrieci au recunoscut că cetatea nu mai poate fi ținută și au capitulat.

Între 20 și 25 iulie s-au dat bătălii mari și lupte decisive, iar comandantul orașului, Ștefan Losonci, a început negocieri cu otomanii, la presiunea negustorilor. Comandanții militari otomani au promis să părăsească cetatea, dacă apărătorii vor depune armele.
Capitularea imperialilor a avut loc în 25 iulie 1552, dar otomanii au rupt armistițiul și i-au ucis pe toți apărătorii drept repesalii față de încălcarea înțelegerii din anul 1551, de la Lipova.
Ștefan Losonci, care era rănit, a fost capturat la 27 iulie 1552 și decapitat, iar capul său, umplut cu pleavă, a fost trimis la Istanbul ca „ofrandă” oferit sultanului.

La 27 iulie, conform convenției de predare, garnizoana a ieșit din cetate prin poarta Praiko, însă turcii, drept represalii pentru masacrarea garnizoanei de la Lipova, din anul precedent, au hotărât să încalce și ei condițiile de armistițiu și au provocat un incident care s-a soldat cu uciderea apărătorilor.
În urma cuceririi cetății, cea mai mare parte a Banatului a devenit Pașalâcul Timișoara, primul beilerbei fiind un anume Kasâm Pașa.

După predarea militarilor, Timișoara avea să intre într-o nouă etapă a istoriei sale. Timp de peste un secol și jumătate avea să fie un important centru comercial și militar al noii provincii a Imperiului Otoman, cu alte reguli de viață și alte îndatoriri față de stăpânire.