Oricare timișorean, ce a trăit măcar o vreme în urbea noastră, a auzit și a folosit termenul de „Cetate” în sens mai specific în limbajul local. Acum în zilele noastre prin termenul de cetate se înțelege cartierul central al orașului fără ca cineva să mai facă legătura cu acele cetăți medievale ce aveau rol e apărare împotriva vrăjmașilor. E foarte simplu să spui unui curios „merg în Cetate” sau „ne vedem în Cetate la Primărie”.

E foarte clar pentru un localnic că nu se vor vedea la Primăria Municipiului ci, evident, că la „Primăria Veche” din Piața Libertății din cartierul Cetate. Dacă un oarecare fac remarca „vin din Fabric” nu e vorba niciecum că a vizitat o întreprindere industrială ci mai simplu că vine de fapt din cartierul Fabric. Așa s-au obișnuit localnicii să folosească un mod de comunicare mai simplificat ce a adus de-a lungul timpului o vorbire sintetică și eficientă în același timp. În mod asemănător au vorbit și celelalte etnii referindu-se la parte ea mai centrală a burgului. Germanii spuneau „Innere Stadt” sau în maghiară „Belváros” adică și mai simplu „orașul din Lăuntru”.

Întradevăr, a existat o cetate militară în interiorul unor ziduri solide ce era chiar un oraș în cuprinsul unui oraș cu cartiere mai mărginașe la o oarecare distanță impusă de nevoile de apărare.
Cetate este un cartier istoric, primul cartier și centrul orașului Timișoara ce ocupă o suprafață de circa 480 de hectare. Cartierul a fost modernizat în perioada finalului de secol XIX și în primul deceniu din secolul al XX-lea, în cele trei decenii în care la conducerea orașului s-a aflat primarul Carol Telbisz.

Timișoara a cunoscut în decursul secolelor mai multe cetăți ce s-au suprapus, în straturi, unele peste altele. Timișoara a avut o cetate veche, medievală și o cetate nouă, modernă, din care se mai văd și azi părți. Aceasta din urmă, mult mai mare, s-a construit între anii 1723-1765. Întreaga construcție a fortificațiilor a costat 20 milioane florini austrieci fiind cea mai măreață lucrare a secolului XVIII-lea, din rămășițele căreia se păstrează fragmente în zona Bastionului Theresia, la Piața 700 sau în Parcul Botanic.

A circulat o legendă prcum că vechimea Timișoarei ar coborî în timp până la epoca romană iar aii ar fi existat un castru. Dar cercetările temeinice au relevat că e doar o confuzie sau poate dorința unor „istorici” de circumstanță să inventeze ce nu a existat.
În zona municipiumului Tibiscum a existat un castru roman. Însă municipiumul Tibiscum a fost localizat la Jupa, fiind clasificat în Lista Monumentelor Istorice cu codul LMI CS-I-s-A-10805. În anul 1976 s-a afirmat că ar fi existat două localități „Tibiscum”, una la Jupa și cealaltă la Timișoara. Afirmația a fost infirmată încă din anul 1977. Deși este cunoscut faptul că Timișoara este străbătută pe direcția nord-est – sud-vest de un val roman și că topograful austriac Heinrich Kematmüller a făcut o afirmație controversată privind existența unui castru, deocamdată nu există altă dovadă documentară, arheologică sau epigrafică credibilă că în zona cetății Timișoara ar fi existat așa ceva.

Denumirea cartierului Cetate (Castrum Temesiensis, Castrum Temesvariensis) se referă la diferitele fortificații care au existat în aceste locuri de-a lungul secolelor sub diferite forme și sub stăpâniri în permanentă schimbare. Se crede, cu date destul de incert verificate, că cetatea a fost construită în secolul al X-lea în perioada stăpânirii triburilor avare și ar fost înconjurată de șanțuri pe locul aproximativ al Teatrului Național și Operei de astăzi Timișoara.
O mențiune despre existența unei cetăți avare a făcut-o arhitectul italian Paolo Santini de Duccio, care în secolul al XV-lea a afirmat că a construit fortificații la Timișoara peste vechile întărituri avare. Existența acestei fortificații avare a fost reluată de Nicolae Ilieșiu, care a identificat-o cu o anume „Zambara”. Însă s-a demonstrat că localitatea Zambara n-a existat, iar denumirea ar fi o deformare a denumirii Zanbara, care la rândul ei este o deformare a denumirii Zurobara.
Zurobara este mult mai veche decât perioada avară, ea fiind menționată în secolul al II-lea de Ptolemeu, localizarea ei nefiind în zona Timișoarei — cercetările recente o localizează lângă Unip.
După victoria asupra conducătorului local Ahtum, zona a fost încorporată în Regatul Ungariei de către oștile primului rege ungar, Ștefan I. Cetatea a fost documentată mai serios drept Castrum Regius Temesvar din 1212 cu un document emis de regele arpadian Andrei al II-lea al Ungariei.

În anul 1241 mongolii au invadat o bună parte din Europa răsăriteană venind pe aceste meleaguri dinspre nord și au devastat Banatul. După înfrângerea și îndepărtarea acestor triburi războinice regele maghiar Béla al IV-lea a chemat coloniștii germani în țara depopulată, care au reconstruit cetatea. Era nevoie de o poziție puternic fortificată pentru apărarea locurilor. Pământul și zidurile de piatră ale cetății au fost întărite cu pietre și cărămizi legate u mortar de var, iar șanțurile au fost adâncite și lărgite.
Denumirea de Castrum de Tymes (Thymes, Temes, Castrum Temesiensis, Castrum Temesvariensis) apare în documente începând cu secolul al XIII-lea. După prima vizită la Timișoara din toamna anului 1307, Carol Robert de Anjou a ordonat ridicarea primei cetăți din piatră între anii 1308–1315, pe locul cetății de pământ folosind lucrători italieni. Motivul alegerii acestui loc a fost că Mureșul, Tisa, Dunărea și trecătorile Carpaților împiedicau un atac prin surprindere al adversarilor.
Cărturari serioși au presupus că cetatea era formată din două zone dreptunghiulare, de circa 170 x 110 m, adică cu o suprafață de circa 2 ha. Cetatea propriu-zisă era în zona de la nord, care era în perimetrul actualelor străzi Alba Iulia – Dimitrie Cantemir – Carol Telbisz – Piața Huniade.
Paul Niedermaier a presupus că în cetate trama stradală era dreptunghiulară, existând două străzi principale, una nord – sud și cealaltă est – vest. Cea nord-sud era un drum comercial care unea două porți și era situată între străzile actuale Alba Iulia și Lucian Blaga, iar cea est – vest era în zona actualei străzi János Bolyai. În partea de sud, într-un perimetru asemănător, s-a construit un castel pe locul actualului Castel Huniade. Castelul a fost reședința lui Carol Robert de Anjou și a curții sale între 1315–1323, perioadă în care Timișoara a fost capitala Regatului Ungariei. Între cele două zone fortificate exista un pod, pentru apărarea căruia ulterior s-a construit un turn, Turnul Apei, care a devenit unul dintre simbolurile de pe stema Timișoarei. La nord de cetate exista o zonă rurală locuită, nefortificată, cu parcele neregulate. E foarte firească construirea unui turn al apei tocmai din cauza lipsei de apă curată în mlaștinile din zonă. Era nevoie de o rezervă de apă potabilă pentru perioade mai lungi.
În data de 19 iunie 1404 a devenit comite de Timiș Filippo Scolari (Filippo Buondelmonti degli Scolari) cel cunoscut în istorie ca Pippo Spano de Ozora, unul din cei mai de seamă conducător de oști dar și diplomat din epocă.
Scolari a găsit cetatea angevină, în care trebuia să-și mute cancelaria și militarii, într-o stare foarte proastă, ea necesitând renovări masive. În timpul său au fost înălțate și întărite cu palisade zonele mai expuse atacurilor. Castelul a fost refăcut și i-a servit ca reședință până la decesul său din anul 1426. Simultan au fost ridicate sau refăcute diferite edificii publice din oraș, ceea ce a dus la înviorarea vieții economice. Cetatea angevină a rezistat până la puternicul cutremur din 5 iunie 1443 când a fost serios avariată. Au căzut o parte din zidurile de apărare dimpreună cu multe din clădirile din oraș.
Deși ajunsă în stare jalnică cetatea a continuat să reziste. Urmează o nouă perioadă înfloritoare de la care i-a rămas până în zilele noastre numele: Cetatea Huniazilor.

Comitele Corvin a luat măsuri pentru refacerea cetății: a dispus recuperarea materialelor din ziduri și completarea lor cu piatră adusă din carierele de la Vârșeț. În perioada anilor 1443–1448 zidurile au fost refăcute în pozițiile dinainte, dar mai înalte și mai rezistente, cu excepția laturii de vest, care a rămas cum a făcut-o Scolari, deoarece având în față mlaștini întinse de circa 2–3 km, era mai puțin expusă atacului. Spre nord, fortificațiile au fost extinse cu un val de pământ întărit cu palisade până în zona actualei străzi Eugeniu de Savoia. În față, valul avea un șanț cu apă. Toate acestea apărau zona locuită de la nord de cetatea angevină, zonă care a devenit cu timpul zonă urbanizată. La nord de oraș s-a dezvoltat o mare zonă rurală, Palanca Mare (palancă = palisadă, adică „în dreptul palisadei lungi”).
De asemenea,s-a refăcut castelul păstrând la vest zidul în poziția originală, dar a extins castelul spre est cu încă 10 metri. Castelul dispunea de o fântână proprie și rezerve de apă. În Turnul Apei a fost instalate câteva piese de artilerie. La sud de castel se găsea o insulă locuită, dar slab fortificată (Insula, Palanca Mică). Insula și mlaștinile de la est și vest țineau castelul în afara bătăii tunurilor epocii, iar dinspre nord castelul era apărat de cetate. Astfel castelul, deși nu era în interiorul cetății, juca rolul de donjon de apărare avansată.
În timpul Huniazilor cetatea avea patru porți: Poarta Aradului, Poarta Lipovei (Praiko), Poarta Ardeleană și Poarta Turnului Apei.
Soarta cetății avea să se schimbe încă o dată în acele timpuri zbuciumate.

Tânărul rege Ladislau al V-lea (Postumul) a împrumutat de la Ioan Corvin suma de 20 000 de florini, necesară pentru întreținerea oștilor sale. În anul 1453, cu ocazia majoratului lui Ladislau, Ioan s-a retras din activitate, iar Ladislau i-a dat în contul datoriei cetatea Timișoara. Actul de donație, datat în 20 august 1455, a fost confirmat de capitulul din Cenad la data de 3 septembrie 1455 și l-a reconfirmat ca rege în ziua de 7 aprilie 1456. Inițial lucrările de refacere a cetății s-au făcut pe banii visteriei regale, însă după ce aceasta a trecut în proprietatea Huniazilor, aceștia au întreținut-o din fondurile lor proprii. Castelul a fost mărit. La parter erau gărzile, sala cavalerilor, închisoarea și grajdurile, la etaj încăperile regale, camerele de oaspeți și o capelă. S-a adăugat al doilea etaj prevăzut cu birouri și alte camere de oaspeți. Vechiul donjon a fost înălțat la aproape 40 m daă e să dăm crezare unor informații greu de verificat.
Castelul Huniazilor i-a servit ca sediu și lui Paulus de Kenezy (Chinezu), comite de Timiș în perioada 1478–1494, care a intrat în posesia deplină a lui în anul 1489. Asemenea predecesorilor săi, și el a întărit zidurile și bastioanele fiind tot mai apropiat pericolul otoman.
La 15 iunie 1514 cetatea, apărată de Ștefan Báthori , a fost asediată de oastea țărănească condusă de Gheorghe Doja. Pentru a o putea cuceri, Doja a încercat să sece mlaștinile care o înconjurau prin devierea râului Timișel (Bega de azi) în Timiș. În acest scop a dispus săparea unui canal lung de circa 7 km din zona actualului cartier Fabric până în zona actualei localități Giroc, însă nu a avut timpul necesar să-l termine. Peste doar câteva zile în fața Timișoarei a apărut armata voievodală a lui Ioan I Zápolya, care la 15 iulie a înfrânt oastea țărănească.

După Bătălia de la Mohács din 1526 Timișoara a fost tot mai amenințată. În anul 1550, în urma tratatului încheiat cu văduva lui Ioan I Zápolya, habsburgii au preluat cetatea Timișoarei și au adus arhitecți italieni, cum a fost Martino de Spazio, care au întărit zidurile, au fortificat Turnul Apei pentru archebuzieri și au construit bastioane, pregătind cetatea pentru a rezista otomanilor, fapt care contravenea relațiilor anterioare dintre habsburgi și otomani. Otomanii, prin susținerea lui Ioan I Zápolya ca voievod al Transilvaniei, considerau că Banatul era sub suzeranitatea lor. Această întărire a cetății era un evident afront la pretențiile otomanilor ce avea să aibe urmări grave după câțiva ani.

Anul 1551 avea să răstoarne toată istoria acestor locuri. Puterea Semilunei ce amenința centrul Europei avea în cale Cetatea Timișoarei. Dar despre bătălii și asediul fortificațiilor și perioada de un secol și jumătate ce a urmat vom mai povesti în alte episoade ce vor veni.