L-am reîntâlnit pe o stradă puțin frecventată de oameni, din simplul motiv că e prinsă pe harta orașului, undeva, la periferie. La periferia periferiilor, vorba unui scriitor de mare talent, astăzi ușor uitat, anume Teodor Mazilu.

Nu-l mai văzusem de — da, chiar așa stau lucrurile — mai bine de treizeci de ani, după calculele mele. Cu câteva seri în urmă mi-am amintit de el întâmplător, căzându-mi în mână o fotografie veche, unde apărea și el, alături de mine, firește, și de un alt prieten. Fotografia a fost făcută prin 1990. Prin minte mi-a trecut imediat gândul cenușiu că poate nici nu mai trăia, că ar fi putut părăsi această lume, de vreme ce atunci, cu exact treizeci și patru de ani în urmă, era un bărbat de aproape patruzeci de ani.

Un bărbat de vârsta a treia, cărând în spinare un snop de boli, dezamăgiri și alte felurite „lighioane” cu care ne încearcă, mai devreme sau mai târziu, viața. Nu arăta rău, dacă mă întrebați! Avea aceeași siluetă ca acum trei decenii, semn că sportivul din el a câștigat, măcar atât!, competiția cu alterarea aproape inevitabilă pentru majoritatea dintre noi a bietelor corpuri.

Când m-a văzut, m-a recunoscut imediat și mi-a zâmbit cu aceeași bunătate întipărită dintotdeauna pe chipul său plăcut, destins.

„Ce faci, puștiule? Tu pe aici, prin mahalaua asta uitată de toți primarii orașului, indiferent de numele lor, de la Revoluție și până azi? Cu ce treabă în cartier?”

L-am îmbrățișat, firește, așa cum un copil simte nevoia să o facă la vederea cuiva, foarte apropiat, odată, de el. Chiar dacă faptul acela s-a petrecut atât de îndepărtat în timp, memoria noastră refuză să se întunece, să aibă un gol definitiv atunci când e vorba de cineva drag, poate chiar iubit de acel „sweet child in time” care eram pe atunci, vorba minunatului vers al celor de la Deep Purple.

„Sunt ok, meștere, mulțumesc de întrebare. Cum văd că ești și tu, din fericire.”

Nu puteam să-l apelez decât așa, cu acest „meștere” pe care noi toți, puștii acelei echipe de juniori de nici cincisprezece ani, îl foloseam atunci când vorbeam cu el. Pentru că bărbatul acesta, reîntâlnit atât de târziu, ne fusese vreme de doi ani antrenor la grupa de pitici a echipei CFR Timișoara, o trupă dispărută, astăzi, laolaltă cu legendarul ei stadion de la „Gara Mare”.

„Sunt bunic, copile, iar asta mă face cel mai fericit bărbat din lume. Și ca să vezi minune, nepotul meu de paisprezece ani e mijlocaș dreapta la Ripensia. E bun, bun de tot, vei auzi, peste o vreme, de el.”

Era atât de emoționat, că uitase să-mi mai dea drumul la mâna pe care o ținea strâns cu palma sa dreaptă, bucuros că avea cui să-i vorbească despre nepotul lui iubit.

„Chiar ești un om fericit, meștere, văd limpede pe chipul tău. Ai rămas același om bun, iradiant, care ne-ai învățat nu doar destul fotbal, ci mai ales cum să creștem și la ce să ne așteptăm de la viață. Iar pentru mine, cel puțin, treaba asta a contat fundamental.”

Ochii bărbatului, neverosimil de bine păstrat la cei șaptezeci de ani ai săi, sclipeau în bezna ce începuse să cadă peste cartier la fel de aprins ca în momentele în care alerga în noroaie alături de noi și ne șoptea să nu ne pierdem în mediocritate și indiferență.

Era de acum noapte în toată regula, când ne-am desprins din barul prăpădit din vechiul cartier Plopi, dar niciunul, nici altul nu am simțit vreo clipă că ne-am irosit acele ore petrecute împreună, bând câteva pahare de vin. Cum, tot la fel, nu am avut niciun moment sentimentul că ne-am fi irosit în vreun fel viețile trăite din clipa în care ne-am văzut prima dată și până azi.