Scriitor prolific, un autentic maestru al prozei scurte, Mircea Pora surprinde, în cea mai recentă carte a sa de povestiri, intitulată, deloc întâmplător, Vorbind singur, prin unda puternică de melancolie a multora dintre textele volumului.

Este cartea unui autor complet maturizat, ce tocmai a împlinit o frumoasă vârstă, la care, fapt rar printre scriitori români, cu precădere, încă mai scrie cu destulă ușurătate și mult meșteșug. Spre deosebire de opurile de proză anterioare, în Vorbind singur Mircea Pora îi tratează cu o duioasă și emoționantă înțelegere pe mai toți protagoniștii întâmplărilor narate pe întinderea a aproape 300 de pagini. Povestirile au căpătat un „suflet” aparte, semn că, poate trecerea timpului, îmbătrânirea îi marchează, deopotrivă, așa cum este și firesc, atât pe narator, cât, mai ales, pe eroii multora din ele.

Două dintre proze mi-au atras cu precădere atenția, ambele înscriindu-se în linia acestui ton elegiac, tulburător de-a dreptul, pentru că marchează, abrupt, provocările vieții. În „Ploaia”, scriitorul bănățean sondează relația fragilă a unui copil suferind de o boală a minții, cel mai probabil de autism, care nu rostește niciun cuvânt înaintea părinților săi. Ani de zile, de la nașterea sa, de fapt, între copilul de doisprezece ani și cei doi părinți liantul fundamental a rămas tăcerea. Până într-o zi, când, nefiind nimeni acasă, doar el, începe să cadă din cer o ploaie ca de sfârșit de lume, iar copilul, mut cu desăvârșire până atunci, rostește primele sale cuvinte: „Doamne, ce bine mă simt. Apoi, lăsându-și capul în jos, șopti: Ce rău îmi pare că ei nu m-au auzit vorbind”. În cealaltă proză amintită mai devreme, intitulată „Doi prieteni”, Pora creionează, cu umorul lui dintotdeauna, dublat acum de o infinită nostalgie după tinerețea irosită a celor două personaje, o întâlnire a acestora într-un bar oarecare din oraș. După ce înfulecă cu poftă un mic platou cu brânză și măsline și o „țuică tare”, cei doi bărbați, trecuți bine de șaptezeci de ani, trec la mărturisiri greu de suportat chiar și la o astfel de vârstă. Și unul, și celălalt, aflăm, a trăit, cu zeci de ani în urmă, o lungă aventură erotică cu soția celuilalt. Amândoi au încălcat grav teritoriul „sacru” al prieteniei dintre doi bărbați, de vreme ce fiecare a atentat la nevasta celuilalt. Tonul povestirii rămâne, paradoxal, unul blând, liniștitor, în pofida aflării, de către fiecare în parte, a înșelătoriei prin care a trecut, fără să fi știut, ce-i drept.

Vorbind singur a apărut în această toamnă la Editura Eikon, în foarte bune condiții grafice, și este, după mine, poate cea mai bună carte a lui Mircea Pora de până acum.