Când călătorul avid să afle tot ce se ascunde în cotloanele Banatului a străbătut plaiurile din jurul Oraviței, ca un făcut, a „scăpat” din drumul său un sat destul de mic, dar important, ce poartă un nume cât se poate de banal: Broșteni.
Satul Broșteni are astăzi 533 de locuitori și 250 de numere de casă. Dar lucrurile au stat cu totul altfel cu ceva vreme în urmă. Acum un secol și jumătate, la anul 1880, comuna număra în jur de 1.800 de suflete, iar de atunci aceasta, apoi satul, a înregistrat o continuă scădere populațională, astfel încât, în jurul anilor 1944–1946, localitatea avea 1.468 de suflete (1.438 de ortodocși, 25 de romi, 5 evrei), iar în 2002 satul număra puțin peste 600 de suflete.
Broșteni (înainte de 1909, Brostyán, iar mai apoi, în timpul notarului Sandor Popovici, cu numele și mai maghiarizat, Krassóborostyán) este, conform actualei situații administrative, aparținător orașului Oravița din Banatul cărășean. Se află la doar 2 km nord-vest de oraș, pe ambele maluri ale râului Oravița.
Date exacte despre fondarea satului nu avem, dar există diferite așa-zise „povestiri”
despre cum s-a fondat așezarea, însă, o dată exactă și credibilă a înființării ei nu
există. Se crede că satul a fost fondat în jurul anilor 1200–1210.
Broșteniul este atestat documentar în anul 1554 și amintit, ulterior, în 1751, dar satul este, după toate probabilitățile, mult mai vechi. Cercetările arheologice au identificat în hotarul actual vatra unui sat din veacurile XII–XIII.
O altă atestare documentară provine din 1690, deci mult după perioada de trecerea sub administrația habsburgică. În 1690 a fost menționat ca Brustian, iar în 1761, ca Prostian.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, satul Dolna Orahovica (1554: Dolna Orahıvıča; „Oravica de Sus”) a fost situat pe locul e acum al Broșteniului.
Conform tradiției, satul, în forma sa de la începuturi, s-ar fi aflat în locul care poartă azi numele de Război, adică cu aproximativ 1,5 km mai spre apus față de locul în care se află acum. Se crede că strămutarea s-a făcut, cel mai probabil, din cauza lipsei de apă, iar denumirea localității provine de la legenda care susține că, înainte de a găsi apă, oamenii au găsit broaște. Asta era un semn sigur că trebuie să fie și apă în împrejurimi. Locuitorii satului erau porecliți, cam în derâdere, „broști” („broaște”). Acolo, în „Război”, s-a aflat și domeniul nobilului Voinarowsky, locul fiind denumit azi de săteni „Vâna Roșie”. Sub notarul Șandor Popovici, în anul 1909 numele comunei s-a maghiarizat, devenind Krassoborostyan.
Până la 1890, satul avea trei parohii, iar prima biserică era una cimiterială, din lemn, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, atestată la 1754, locul ei fiind marcat azi cu o cruce malteză de piatră. În anul 1757 satul avea 177 de case; la 1910 — 430 de case și 1.711 locuitori; la 1935 — 330 de case și 1.728 locuitori; la 1992 — 724 locuitori; în anul 2002 — 682 locuitori, pentru ca în prezent să aibă 525 de locuitori aproape în totalitate ortodocși.
În 1717 așezarea era formată din 84 de case, iar în 1854 a intrat în posesia celebrei
societăți StEG.
StEG (acronim pentru Staats Eisenbahn Gesellschaft; complet: Kaiserliche und königliche privilegierte österreichische Staats Eisenbahn Gesellschaft, în traducere liberă „Societatea privilegiată cezaro-crăiască austriacă de căi ferate de stat”) a fost o societate austriaco-franceză, fondată în 1834 la Viena, care a construit primele căi ferate din Banat şi din România de azi şi a avut în proprietate, până la Primul Război Mondial, o mare parte din Banatul montan.
Societatea a fost înființată de băncile vieneze S.G. Sina (a baronului Gheorghe Sina, de origine aromână), Arnstein & Eskeles şi de Socièté Générale de Crèdit Mobilier din Paris. Obiectivul acestei societăţi era construirea şi exploatarea de căi ferate prin concesiuni. Tot legat de activitatea de bază, societatea cumpăra şi exploata mine, domenii şi instalaţii metalurgice.
În perioada de maximă dezvoltare a comunei, între 1872 și 1881, a aparținut comitatului Caraș, iar între 1881 și 1926, comitatului Caraș-Severin (Krassó-Szörény).
În anul 1900 se consemnează că, din cei 1.728 de locuitori ai săi, 1.712 erau vorbitori nativi de română, din care 1713 ortodocși. În 2002, din cei 682 de locuitori ai comunei, 613 erau români și 59 țigani, 673 fiind ortodocși.
Satul are câteva puncte de interes demne de a fi cercetate de drumeții ce se abat pe aici.
În mijlocul așezării, peste drum de biserica actuală, se află monumentul eroilor din Primul Război Mondial, ca în mai toate satele bănățene care au dat tineri viteji drept
cătane.
În 1690, Ferdinando Marsigli menționează în „Conscripţia” („Cronica”) sa faptul că satul avea o biserică din lemn. Până la 1890, localitatea avea trei parohii.
Unul dintre punctele de interes în ziua de azi este biserica ortodoxă ce poartă hramul „Adormirea Maicii Domnului” și a fost construită în stilul barocului bănățean, atât de des întâlnit începând cu prima parte a secolului al XVIII-lea.
La proiectarea acesteia au fost folosite ca model liniile generale ale bisericii ortodoxe cu două turnuri din Lugoj. După nici două decenii, locuitorii au adunat fonduri suficiente pentru a comanda și ridica iconostasul, ce datează de la 1800.
Biserica cea nouă a fost zidită în anul 1778 și sfințită, în 31 octombrie 1792, de episcopul din Vârșeț, Iosif Ioanovici Șacabent, după cum atestă pisania pe lemn ce se păstrează și azi. Renovări ale bisericii au avut loc din timp în timp: în 1899 întreg edificiul bisericii a fost acoperit cu tablă de cupru de către tinichigiul Ernest Grau; ușile împărătești, tronul arhieresc și stranele au fost sculptate la 1901 de către Aurel Cotârlă; tot în 1901 a fost reparată pardoseala; în 1907 biserica a fost ferecată pentru
a nu mai crăpa zidurile; în 1909 s-a împrejmuit sfântul lăcaș cu gard de fier, actuala tencuială exterioară făcându-se în anul 2001, iar în 2004 s-a realizat împrejmuirea bisericii cu zid de piatră și s-a turnat aleea ocolitoare a edificiului; încălzirea centrală a fost montată în 2008.
Arhitectura bisericii este în stil baroc, din piatră și cărămidă. Este acoperită cu tablă vopsită, are bolta din cărămidă și iconostasul de zid, pardoseala din marmură gălbuie, turnul din cărămidă acoperit cu tablă de cupru; are dimensiunile: 21,30 / 7,20 / 7 m.
Prima pictură a aparținut pictorului Jiva Ciolacovici, la 1800, apoi biserica a fost repictată de către Dimitrie Turcu, în 1855, și George Putnic, în 1900. Restaurări ale picturii s-au făcut în 1965, de către pictorul Ioan Toader, și în 2001, de către pictorul Mihai Bufanu.
În biserică se păstrează cristelnița originală de piatră, icoana (ulei pe pânză) „Cina cea de taină” (108/117cm), obiect din vechea biserică de lemn. Parohia mai deține cărți de mare valoare culturală și istorică: o Evanghelie (București, 1723), Antologhion (Râmnic, 1745) și o altă Evanghelie (Blaj, 1776). Icoana „Fecioara cu Pruncul” de pe Tronul Maicii Domnului și portretul Mitropolitului (sfânt) Andrei Șaguna de pe tronul arhieresc aparțin lui George Putnic și sunt în starea originală.
Este cunoscută și lista cu toți preoții ce au slujit aici încă de la începuturi, din 1751.
Un alt aspect demn de inters este că Broșteniul este locul de baștină al cărturarului Simeon Mangiuca, fiu al satului ce adus departe faima folclorului românesc. Și asta se întâmpla pe vremea când folclorul încă nu era considerat a fi ceva foarte serios.
Simeon Mangiuca s-a născut în satul Broșteni, fiind fiul preotului ortodox Ioachim Mangiuca și al Călinei Berceanu. Mama sa a murit de tuberculoză când Simeon și fratele său erau tineri.
După școala primară, din sat, urmează studiile gimnaziale în apropiere, la liceul din Oravița, apoi la Szeged, Lugoj și Oradea. Odată cu terminarea cu succes a studiilor liceale, tânărul Simeon ia drumul Budapestei, unde, între anii 1852 și 1855, urmează Facultatea Regală de Drept. Acolo a început să învețe limbile romanice, în special italiana și spaniola.
Finalizează pregătirea juridică cu un doctorat strălucit.
La îndemnul și prin exemplul părintelui său crede că e bine să aprofundeze și studiul celor sfinte. Studiază teologia timp de trei ani la Vârșeț. Mai târziu, studiile teologice i-au fost utile în cercetările sale asupra practicilor populare și a învățat, de asemenea, limba sârbă în acest oraș.
În 1858 este numit practicant de drept la locotenența Voivodinei (avocat al guvernului) din Timișoara, în acea perioadă îndeplinind și servicii de translator oficial. Astfel, putea să-și fructifice stăpânirea temeinică a mai multor limbi.
În același timp devine profesor de limba și literatura română la Gimnaziul german din Timișoara. Catedra de limbă română din cadrul gimnaziului fusese inaugurată la 30 aprilie 1851, primul ei titular fiind profesorul Pătru Popescu, care trece, mai târziu, în Principatele Române. Preluând catedra, Simeon Mangiuca funcţionează ca profesor în anii şcolari 1858/1859 şi 1859/1860.
Tot atunci se căsătorește cu Ana Miletici, fiica unui mare proprietar din Oravița.
Ca profesor, s-a implicat intens în activitatea culturală românească. Când condițiile politice i-au permis, a făcut presiuni pentru înființarea unui ziar în limba română la Timișoara, crezând că acesta este cel mai bun mijloc de organizare a unei populații devenite pasive în urma Revoluției de la 1848.
În 1861 este ales de congregația comitană a județului Caraș prim-pretor (administrator) al circumscripției Jamu Mare, post pe care-l va ocupa timp de opt ani. În această perioadă își pregătește examenul de avocatură (cenzura), pe care îl ia în 1868. În anul următor părăsește administrația guvernamentală și se stabilește ca avocat la Oravița, pentru a se apropia de locurile dragi.
Popular printre cei din jurul său, Mangiuca a devenit un lider al comunității locale românești, membrii acesteia considerându-l un om foarte învățat. Era prieten cu Atanasie Marian Marienescu, despre care unii susțin că l-a apropiat pe Mangiuca de folclor, deși acest lucru este contestat. În timp ce Marienescu era un înfocat colecţionar de folclor, activitatea de culegător a lui Mangiuca s-a limitat la cântecele
pentru morţi, publicate în două studii. Prin contrast, el a fost mai apreciat ca istoric, lingvist și etnolog, un exeget al folclorului. Și-a dedicat timpul liber studiului și scrierii. A contribuit, regulat, cu articole la o serie de publicații românești din imperiu, în special „Albina” (Viena), „Luminătoriul” (Timișoara) și „Familia” (Oradea). A publicat studii despre folclorul românesc, obiceiurile populare, colindele și obiceiurile funebre. Este autorul uneia dintre primele cercetări de folclor comparat din Banat. În foaia „Familia” a publicat studii despre Baba Dochia, terminologia
botanică românească și cuvintele de origine latină specifice graiului bănățean. De asemenea, a scris o serie de cărți pe teme diverse, în special despre botanică.
Analizîndu-i riguros opera şi reconsiderînd-o cu competenţă, oamenii de știință au relevat merite incontestabile ale cărturarului bănăţean, care îi conferă un loc de seamă în istoria ştiinţei româneşti. Se apreciază că studiile sale de etnografie şi folclor — privind obiceiurile de înmormântare, colinda şi snoava — se înscriu „printre cele mai importante contribuţii din a doua jumătate a sec. 19 la progresul folcloristicii româneşti”, iar prin lucrarea sa cea mai valoroasă din acest domeniu de preocupări,
intitulată „De însemnătatea botanicei româneşti” (1874), devine întemeietorul etnobotanicii românești. Preţioase sunt și contribuţiile filologului, autor a numeroase studii şi al lucrării „Daco-romanische Sprach und Geschichts forschung”, care îl aşază între primii romanişti din lingvistica noastră, avînd şi meritul de a fi contribuit la crearea stilului modern, ştiinţific de cercetare în această disciplină.
Pentru contribuția sa incontestabilă la ridicarea culturii populare la rang de știință, Academia Română l-a ales membru de onoare în ședința din 22 martie 1890.
Suferind de o boală de inimă, care îl măcina încetul cu încetul, fără să poată găsi un leac eficient nici măcar la clinicile din Viena, Simeon Mangiuca se stinge din viață la vârsta de 59 de ani, la 4 decembrie 1890, la Oravița. Nu a mai apucat să ajungă la București pentru a fi învestit oficial membru al Academiei. Biblioteca sa vastă a donat-o „Asociațiunii” (Astra) din Sibiu.
O coincidență fericită face ca din Broșteni să se ridice un alt cărturar important, care s-a ocupat tot cu studiul folclorului. Este vorba despre preotul Ilie Ciorei (1864–1946).
Dar despre aceste locuri și acești oameni de seamă vom vorbi și cu alte prilejuri.