Memorialul Revoluției a anunțat, în urmă cu puțin timp, trecerea în neființă a lui Traian Orban, un nume marcant pentru Timișoara, un cetățean cu un rol activ în Revoluția din 1989. 

Timp de 30 de ani, el a fost președintele Memorialului Revoluției din Timișoara, el este cel care a înființat Muzeul Revoluției. Decesul său a fost anunțat de reprezentanții Memorialului.

„Cu adâncă durere în suflet anunțăm trecerea la cele veșnice a domnului Dr. Traian Orban, cel care a fost timp de 30 de ani președintele Memorialului Revoluției din 1989 din Timișoara. Cei care doresc să-i aducă un ultim omagiu, o pot face la Capela de la Memorialul Revoluției, situată pe Strada Oituz, nr. 2B, începând de vineri, 13 septembrie, ora 18:30. Înmormântarea va avea loc sâmbătă, 14 septembrie, la ora 12:30, în Cimitirul Eroilor din Timișoara. Dumnezeu să-l odihnească în pace!”, au transmis reprezentanții Memorialului Revoluției din Timișoara.

Traian Orban, Revoluționarul cu un rol marcant

Iată că, deși revoluționarii mor, lucrurile înfăptuite de ei rămân. Dovadă că ce s-a întâmplat în ’89 nu va fi uitat niciodată este chiar Memorialul, pe care l-a înființat și care, de mai bine de 30 de ani, prin evenimentele și expozițiile oferite publicului îi învață pe tineri despre ce s-a întâmplat la Timișoara, reamintind tuturor cu ce preț a fost câștigată libertatea de astăzi.

Revoluția din 1989, prin ochii lui Traian Orban

Vă oferim mărturia unui personaj marcant din istoria și societatea timișoreană. Iată cum s-au desfășurat faptele din 1989, prin intermediul declarației sale, publicată în arhive pe site-ul Memorialului Revoluției. 

„Mă numesc Orban Traian, m-am născut la 20 februarie 1944 la Petroşani, sunt român, de profesie medic veterinar, absolvent al Facultăţii de Medicină Veterinară din Cluj promoţia 1973. În prezent sunt pensionar, invalid, din revoluţie, prin împuşcare de gradul II şi handicapat. Sunt preşedintele Asociaţiei Memorialului Revoluţiei care s-a înfiinţat în 1990, o asociaţie care s-a constituit în dorinţa de a se cinsti memoria eroilor, de a crea un centru de documentare, de a afla adevărul despre revoluţie, de a crea un complex memorial de monumente care să marcheze cele mai importante locuri din oraş, unde au murit oameni.

La 16 decembrie 1989 eram în comuna Tormac şi am auzit seara că în Timişoara au loc manifestaţii împotriva puterii comuniste. Nu erau mijloace de transport în seara respectivă şi a rămas ca a doua zi dimineaţă să vin la Timişoara să văd ce se întâmplă. Am aflat că la locuinţa lui Tökes lumea s-a mobilizat şi a protestat împotriva evacuării sale. El era pastorul bisericii reformate din Timişoara.

A doua zi la amiază, pentru că locuiam la sediul CAP-ului din localitate, am aflat că este chemat la telefon un domn Stanciu Pompiliu, care era procuror. Era chemat în 17 decembrie la Timişoara de urgenţă. El era la tăiatul porcului în comună. A lăsat totul şi se îndrepta spre maşină ca să plece. L-am rugat să mă aducă şi pe mine la Timişoara din comună. Am aflat ulterior că el s-a dus, chemat fiind la slujbă, la anchetarea unor arestaţi a evenimentelor care se desfăşurau în Timişoara.

Am ajuns în jurul orelor 14, în zona hotelului Continental. La hotel era multă lume, era o masă de manifestanţi care huiduiau şi strigau diferite lozinci. Tot în zonă, lucru care m-a surprins, erau cordoane de militari în termen cu arma în mână, în zona dintre hotelul Continental şi Banca Naţională iar în partea opusă, dinspre Bastion, erau cordoane de miliţieni cu căşti, scuturi şi bastoane. În zonă, înspre Poşta Judeţeană am văzut nişte tancuri şi TAB-uri militare care staţionau. Între cordoanele militare erau şi ofiţeri de armată şi am văzut şi civili în haine de piele care circulau şi discutau în afara cordoanelor.
Circulaţia tramvaielor era oprită şi se scandau lozinci care entuziasma lumea “Libertate”, “Jos Comunismul”. Se făceau apeluri către populaţie să se împrăştie, lumea nu s-a împrăştiat şi a început un dialog între cordoanele de militari şi manifestanţi. După jumătate de oră un tanc a ieşit din spatele cordoanelor de militari înspre demonstranţi încercând să-i împrăştie. Lumea s-a dat la o parte. Până la urmă n-au reuşit să-i împrăştie. Am văzut un cetăţean care purta un dialog cu un ofiţer. Acest om a fost reţinut şi l-am văzut cum a fost lovit bestial cu paturile de puşcă de către militari. L-au bătut până a căzut la pământ. Am aflat ulterior că acest om a scăpat. Militarii, miliţienii au încercat din nou să împiedice manifestanţii, noi ne-am retras înspre Piaţa Sf. Gheorghe, pe unde era Bega, au venit după noi. Se riposta cu pietre, cu bucăţi de obiecte. N-au reuşit dar apoi în masa de manifestanţi au intrat tancurile şi TAB-urile care veneau în viteză. Era o bătălie, noi cu mâinile goale şi ei cu aceste mijloace. Nu se trăgea în perioada respectivă.

Am ajuns în Piaţa Sf. Gheorghe unde ardea un chioşc de ziare, am văzut nişte indivizi care spărgeau vitrine, noi protestam ca să nu facem pagube, că nu pentru acest lucru manifestăm. În jurul orelor 15, i-am văzut pe aceşti tineri care spărgeau, erau 4 sau 5, ei nu ţineau cont de solicitările noastre, îşi vedeau liniştiţi de treabă. Am observat că militarii n-aveau nimic cu aceştia, nu-i agresau, nu-i arestau. Atunci nu mi-am dat seama ce se întâmplă dar gândindu-mă, ulterior, mi-am dat seama că e un scenariu pentru a-i compromite pe manifestanţi, în dorinţa de a avea o justificare a agresiunii care urma.
Ulterior când ne-am retras din Piaţa Sf. Gheorghe înspre Piaţa Libertăţii am parcurs mai multe străzi urmăriţi de militari în termen cu arma la mână. Aceşti spărgători de vitrine au intrat şi pe unele străzi laterale. Au ajuns la un magazin de chimicale pe care vroiau să-l incendieze.

Eu fiind timişorean am ştiut că la subsolul acestui magazin exista un depozit de material inflamabil. Închipuiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă acest depozit era incendiat. Le-am spus acestora că deasupra locuiesc eu. Au plecat fără să spună nici o vorbă. Ferestrele au rămas sparte.

Am ajuns în Piaţa Libertăţii în dreptul cofetăriei Macul Roşu. Nişte indivizi au devastat cofetăria, au scos mobilierul pe linia de tramvai şi i-au dat foc. Şi consignaţia din piaţă a fost devastată, ieşeau oameni cu haine, cu aparate foto, cu televizoare şi alte obiecte valoroase. Erau oferite manifestanţilor. Noi am refuzat să le luăm. Am protestat, degeaba, ei îşi făceau treaba şi dispăreau cu obiectele.

În Piaţa Libertăţii au ajuns tancurile. Unul dintre tancuri a fost incendiat şi s-a îndreptat în viteză înspre Piaţa Unirii pe strada Alecsandri în uralele mulţimii. Cordoanele de militari încercau să blocheze accesul în piaţă. Încă nu se trăgea. Am participat la blocarea unui tanc în Piaţa Libertăţii, nişte tineri s-au postat în faţa lui, au încercat să introducă diferite obiecte între şenile. Am pus mâna pe un cablu de remorcare de tanc, l-am introdus între şenile şi i-am cerut unui tânăr să introducă în ţeava de eşapament a tancului o cârpă, astfel încât s-a oprit motorul la tanc. Imediat, în uralele mulţimii, tancul s-a oprit. În apropierea garnizoanei care se află în Piaţa Libertăţii erau nişte autoturisme. Unul din ele a fost incendiat. Am aflat ulterior că erau autoturisme ale unor cadre militare din Divizia 18 care-şi avea sediul în piaţă.

După incendierea autoturismului a fost dat semnalul de începere a represiunii, era după ora 16,30 când au început să tragă. Erau gloanţe, probabil, de manevră pentru că nu a fost nimeni rănit. Erau urale, mulţi încercau să se retragă din piaţă. Am încercat s-o luăm spre operă pe strada Alba-Iulia dar venea o coloană de manifestanţi dinspre operă strigând “Libertate”. În piaţă s-au rărit. Am văzut câţiva reţinuţi. Nu voiam să plecăm din faţa garnizoanei, strigam că “Armata e cu noi”, “Jos Ceauşescu”. Aş vrea să vă spun că între 16 şi 16,30 am discutat cu nişte militari în termen. Mi-au spus că sunt în alarmă de la 5 dimineaţa. Erau înarmaţi, dar nu aveau gloanţe la ei. Le-am oferit ţigări.

Am observat după 16,30 că focul se înteţeşte. Am văzut că din pereţi sar bucăţi de tencuială, semn că într-adevăr se trage cu gloanţe adevărate. Speriat m-am retras în diferite imobile din piaţă. Am intrat din nou în piaţă încercând s-o iau înspre muzeu pe strada fostă Karl Marx dar şi de-acolo a venit o altă coloană de manifestanţi şi-am văzut un ofiţer agresat de manifestanţi, îl băteau.

Ne-am întors înapoi, tot în faţa garnizoanei unde înainte de ora 17, au ieşit din garnizoana militară trei civili cu pistoale şi trei bărbaţi îmbrăcaţi în mantale militare cu căciuli şi cu automate în mână. Am văzut că dinspre sediul diviziei, unde se află statuia lui Decebal, se trage din balcon şi de la o fereastră, am văzut nişte militari în termen care încercau să stingă un incendiu, o Dacie. La un moment dat, fiind la intersecţia de la extremitatea Pieţei Libertăţii cu Karl Marx, am discutat puţin cu militarii şi-am auzit că un militar a fost împuşcat. Lângă mine a fost rănit cineva şi m-am aplecat asupra lui să văd ce s-a întâmplat cu el. Sângera puternic şi m-a stropit pe faţă şi pe haine.

În acelaşi moment am fost împuşcat în picior, înainte de ora 17. Am strigat, am leşinat de durere, m-am simţit purtat de nişte tineri la o maşină şi am fost dus cu maşina la Spitalul Judeţean. Durerea a fost foarte mare când m-au apucat de piciorul rănit. Ei credeau că sunt lovit undeva la faţă, la cap că eram plin de sânge.

La spital, am fost dezbrăcat de haine, eram pe o targă, mi s-a dat primul ajutor dar am fost lăsat pe coridor. Probabil erau urgenţe mult mai mari. Pe coridoare, pe tărgi, în cărucioare, erau răniţi, unii strigau, erau şi morţi acolo ceva de nedescris. Veneau tărgi cu răniţi de la maşini de salvare care aduceau mereu şi mereu răniţi. Am stat multă vreme, eram pe coridor, era frig, era iarnă.

La un moment dat a venit la mine un brancardier care mi-a spus că lucrează în satul Şipec, în Dorna. M-a întrebat cum s-a întâmplat, i-am povestit. M-a cunoscut. L-am rugat să-mi aducă o pătură şi le-a recomandat unor brancardieri că bine-ar fi să fiu dus la Spitalul de Ortopedie. Astfel am scăpat din Spitalul Judeţean unde am aflat că s-au petrecut nişte lucruri groaznice. Am fost transportat la Spitalul de Ortopedie cam după vreo oră, era după şase seara.

Am fost dus într-un salon, mi s-a făcut o primă toaletă, dar era o bulibăşeală extraordinară. Spitalul era supraaglomerat. A doua zi, am fost mutat în alt salon. După vreo 9 zile am aflat că în spital a sosit o echipă de medici din Austria care m-au tratat într-o primă fază şi am fost transportat apoi cu un convoi de salvări în Viena. În 27 decembrie am fost primul pacient operat de austrieci. Era o echipă de medici austrieci de la spitale diferite, de la Spitalul de politraumatologie – profesorul Johan Poigenfurt care a fost şeful clinicii. În perioada în care aceşti medici tratau răniţi în Timişoara încă se trăgea. Aceşti medici au fost extraordinari. Au salvat multe persoane de la pierire. În spital era foarte multă lume, spitalul nu era pregătit pentru atâţia răniţi.

Medicii austrieci au iniţiat transporturile de răniţi şi recuperarea lor în Austria. Pentru acest gest umanitar în cursul anului 1997, profesorului Johan Poigenfurt i s-a acordat de către Consiliul Local al Municipiului Timişoara, titlul de cetăţean de onoare al oraşului iar Universitatea de Medicină i-a acordat aceluiaşi profesor titlul de Doctor Honoris Cauza. Aş vrea să mai adaug că ajungând la Viena s-a constatat că în picior era un glonţ. Am fost operat şi glonţul mi-a fost adus deasupra patului într-o pungă de nailon. Am cerut o expertiză balistică a acestui glonţ şi-am aflat că era dintr-o armă Kalaşnicov, un glonţ de 7,62 aflat în folosinţa armatei. S-a confirmat că am fost împuşcat de un cadru militar al armatei sau de o armă ce era în dotarea armatei. Aş putea să mai adaug nişte aspecte legate de felul în care am fost tratat la Viena, condiţiile de excepţie, de igienă deosebite şi alimentare, gesturi pline de umanitate ale cadrelor medicale. Mulţi răniţi au fost internaţi în spitale specializate din Viena, plăţile pentru acestea au fost realizate de către municipalitate şi de societăţi de asigurare din Viena. În timp ce eram spitalizat în Timişoara în 20 decembrie am aflat că întregul oraş iese la manifestaţie, am aflat că au ieşit din fabrici muncitorii de pe platforma industrială, de la Elba, Solventul, UMT şi alte întreprinderi. În ziua de 20 decembrie, Timişoara a fost declarată oraş liber. Până atunci eram cu teama în suflet că ce va urma, ce se va întâmpla cu noi. Am aflat că din Spitalul Judeţean au fost furaţi morţii din morgă şi că răniţii sunt anchetaţi A fost o primă impresie care m-a înspăimântat.

Ziua de 20 decembrie ne-a adus o nădejde în suflet că mai mulţi sunt alături de noi. Aşteptam ca şi alte oraşe să procedeze la fel. Am aflat că şi la Lugoj au fost manifestaţii în 20 decembrie. În 21 decembrie am aflat că la Bucureşti va avea loc o mare manifestaţie pusă la cale de Ceauşescu, însă sensul acestui miting din Bucureşti a fost deturnat, în final Ceauşescu a fost huiduit. A doua zi am aflat că s-a murit în Bucureşti, au murit foarte mulţi. Am aflat că şi în alte localităţi din ţară au avut loc manifestaţii, la Braşov, Cluj, Sibiu. În 22 decembrie am aflat că Ceauşescu a fugit. Era o fericire extraordinară. Iliescu a preluat frâiele puterii. La început, Iliescu fiind considerat un disident, a fost acceptat. Am aflat că noua putere se instalează şi că există structuri militare care se opun, probabil, oamenii lui Ceauşescu.
După 22 decembrie am constatat că şi în continuare se trage în oraş, deşi în Timişoara începând din 19 decembrie şi până în 22 nu s-a mai tras. A început balamucul cu teroriştii şi lumea era înspăimântată. Probabil se dorea ca oamenii să stea în casă liniştiţi pentru ca noua putere în luptă cu teroriştii să se poată instala. A fost un lucru mizerabil pentru că de fapt s-a declanşat o agresiune împotriva propriului popor, a propriei armate, pentru că s-a tras şi în armată.

Am făcut parte din Asociaţia 17 decembrie în care am pus bazele unei arhive prin înscrierea răniţilor şi a urmaşilor în această asociaţie însoţite de declaraţii ale lor asupra felului în care au fost agresaţi, răniţi sau împuşcaţi.

Baza de date pe care am realizat-o la 17 decembrie, după o bună perioadă a dispărut. Nu se dorea aflarea adevărului. Eu însă am făcut copii după această bază de date şi le avem în baza de date a asociaţiei Memorialul Revoluţiei. Iliescu trebuia să vină la Timişoara în ’91, o parte a asociaţiei s-a opus şi astfel conducerea asociaţiei a fost schimbată.

În Asociaţia 17 decembrie înscrierea s-a făcut pe baza unui certificat medico-legal sau documente de la Procuratură. Asociaţia noastră s-a implicat în a mobiliza membrii la procesele care au avut loc. S-a iniţiat un proces împotriva criminalilor din revoluţie, Procesul celor 24, în care noi am dat declaraţii, dar după alegerile din ’92 nu a mai existat dorinţa politică pentru aflarea adevărului.

Procesul de la Timişoara a fost mutat la Bucureşti, martorii revoluţiei trebuiau să se deplaseze la procesele din Bucureşti astfel încât mulţi nu s-au mai prezentat, mulţi erau ameninţaţi şi intimidaţi, astfel că deşi adevărul era în mare cunoscut din presă, vinovaţii erau liberi. Criminalii din armată, care au dat ordinele criminale au fost avansaţi, beneficiază de prevederile legii 42 mulţi din ei, mulţi din cadrele interne ale Miliţiei au certificat de revoluţionar. Personal, împreună cu câţiva membrii ai asociaţiei ne-am deplasat la Bucureşti la guvern, la parlament, am ajuns până la Preşedinţie şi la Curtea Supremă de Justiţie, la Procuratura Militară şi la Ministerul Justiţiei, dar nu am avut înţelegere. Am fost demişi din asociaţie.

M-am implicat în conducerea Asociaţiei Memorialul Revoluţiei de cinstire a memoriei eroilor, de constituire de monumente în cele mai importante locuri în care au avut loc represiunile. Am făcut parte din comisia pentru cercetarea evenimentelor care s-au desfăşurat în spitalele din Timişoara. Mi s-a confirmat prin declaraţiile cadrelor medicale că morţii din Timişoara au fost aduşi la morga Spitalului Judeţean. În ziua de 18 decembrie au fost furate documentele din Spitalul Judeţean referitoare la morţii şi răniţii din revoluţie, registrele, foile de tratament şi observaţie au fost sustrase de reprezentanţi ai securităţii statului pentru a se şterge urmele. Am aflat că în Timişoara au fost anchetaţi peste 900 de persoane dintre care peste 100 minori. Peste 100 de oameni au fost împuşcaţi mortal. În total 111 victime prin împuşcare, peste 450 de răniţi. Am aflat că spitalele au fost păzite de cadre de miliţie şi armată începând cu a doua zi de când au fost aduşi răniţi. Accesul familiilor a fost interzis. Un număr de 43 de cadavre au fost sustrase din morga judeţeană în noaptea de 18 spre 19 decembrie şi transportate la Bucureşti unde au fost arse la crematoriu. Am aflat că cenuşa eroilor noştri a fost aruncată undeva într-o groapă, într-o zonă în care se aruncau gunoaiele Bucureştiului. Am aflat că în Spitalul Judeţean în unele clinici s-a facilitat interogarea răniţilor.

În ianuarie ’90 a fost descoperită o groapă comună în care au fost aruncaţi morţii din Spitalul Judeţean şi din alte morgi, au fost identificaţi. Nu înţelegem pe ce criterii au fost selecţionaţi morţii furaţi din morga Spitalului Judeţean. Referatul acestei comisii din care a făcut parte şi doctorul Nicolcioiu există. Doctorul Golea care era directorul Spitalului Judeţean pe atunci, a predat cheia de la morgă, organelor de securitate şi miliţie fapt care a facilitat sustragerea cadavrelor. Cadavrele din morgă aparţineau Institutului de Medicină Legală. Ele au fost furate cu concursul directorului Spitalului Judeţean.
Anchetările din Spitalul Judeţean s-au făcut cu concursul profesorului Ignat Petru de la Clinica 1 Chirurgie care ulterior s–a aflat că în cabinetul lui se întâlneau reprezentanţi ai Securităţii cu cadre medicale, cu reprezentanţi ai Miliţiei şi ai Procuraturii. Era un mic comandament de informare şi de relaţii în cadrul Spitalului Judeţean care funcţiona în cabinetul doctorului Ignat. Acest doctor a fost avansat ca profesor. Există dovezi că acest comandament de represiune a funcţionat în Spitalul Judeţean. În Spitalul Militar nu au fost primiţi răniţii civili din revoluţie. La porţile spitalului au murit câţiva răniţi, până când au fost transportaţi la alt spital, au murit acolo sau în salvare pe drum. Au fost cazuri, de exemplu, Bărbat Vasile rănit în Piaţa Libertăţii a fost luat de pe masa de operaţie la ordinul doctorului Pop Augustin. Acest colonel Pop Augustin a fost avansat la gradul de general, după revoluţie. Această comisie a făcut o conferinţă de presă, chiar două. Doctorul Nicolcioiu a fost ameninţat că se va termina cu el fiindcă conduce această comisie.
În Clinica 2 Chirurgie nu s-au interogat răniţi. S-a aflat în cadrul acestei comisii că în Spitalul Judeţean au fost cazaţi şi militari în termen, s-a aflat că efecte militare s-au ars în crematoriu din Spitalul Judeţean. Ulterior, referatul acestei comisii a fost ignorat, comisia, totuşi, şi-a făcut datoria. Constatăm că puterea politică instalată după ’92 nu a avut dorinţa de a face lumină în ceea ce priveşte vinovaţii din revoluţie, sprijinirea răniţilor şi a urmaşilor victimelor din revoluţie. Dorim ca cei vinovaţi să fie pedepsiţi.

Reporter: „Vă consideraţi revoluţionar?”

Traian Orban: Până când vinovaţii din revoluţie nu sunt puşi în faţă ne considerăm victime. Pentru că mulţi din revoluţionarii care au apărut în faţă sunt nişte profitori. Eu am participat efectiv în revoluţie de la ora 13 la ora 17.

Interviul a fost realizat de  Adrian Onica la Timişoara în 4 aprilie 1997, cu Traian Orban.