Zilele acestea m-am îndrăgostit de tramvaie. Până și 6b îmi place, chiar dacă premianții sunt la 6a. Sau îmi place fiindcă și eu am fost la VI B odată? Iar la A, bineînțeles, o fată frumoasă. La VIII A, ca să fiu mai exact cu cei de două ori șapte ani de acasă. Ai mei și ai ei.
A fost destul să ies cu unul în oraș și gata! M-au sedus răceala, prospețimea, sinceritatea lui. Mai ales a vatmanului care, coborând din seraiul său cu un levier în mână, schimbă macazul: sensul clipei, clipitei mele de viață. Ba mai mult, rugând șoferii din spatele acestui dar al Semilunii pentru Timișoara să intre, fiecare, odată cu el, în marșarier fiindcă trecuse de macaz și, iată, sensul vieții… Farmecul vieții…
Oare devin rapidist? N-ar fi de mirare și nicio crimă ideologică, fotbalistic vorbind. N-aș deraia deloc. Galeriile alb-violete și vișinii sunt înfrățite. Dar până la Șucu la poartă în Superligă pe un teren din Timișoara mai e un stadion de făcut. Și zile câtă frunză, câtă iarbă de gazon. Dar să fim optimiști! Zile, ca toate zilele noastre — numărate.
Și parcă și de Timișoara mă reîndrăgostesc zilele acestea. De Timișoara văzută din tramvai. Mai ales când exclamă fiică-mea, ca orice copil de șapte ani, de lângă mine, din tramvai: „Parcul Copiilor!”.
Da, chiar așa! „Și sediul USR”, o completez în gând. Un gând freudian aproape. Sau mic freudian, fiindcă dacă Timișoara e Mica Vienă, scaunul meu din tramvai e micuța canapea. Iar eu Micul Freud?
Mic sau mare — depășit, sigur, cum știe orice student de anul I la psihologie. Și orice fan de rock alternativ al OCS. Canapeaua micuță ca un semn de carte la pagina cinci a Omului cu șobolani. Dar ce loc mai bun pentru sediul USR decât cu vedere la Parcul Copiilor? Sau pentru PNL, ca să depășim linia de tramvai, decât cu vedere la Piața Unirii? Unirii cu PSD? Da, cu el, cu partidul de pe splai, cu vedere la Bega, adică la Mare Nostrum, nu? Cât despre AUR, sediul lui de pe strada General Eremia Grigorescu nu-l poate trimite pe Micul Freud din mine decât la antivaccinismul naționalist instalat pe o stradă ce poartă numele unui om răpus de gripa spaniolă — tot un fel de Covid. 19, însă de la 1919, anul în care și-a găsit sfârșitul veteranul de la Oituz.
Dar mai bine rămân la tramvaie. Iubitele mele reci din aceste zile fierbinți. Fiindcă dragostea trece prin tramvaie, nu prin sediile partidelor. Cel puțin pentru mine. Cel mult pentru Micul Freud din mine.
