Vorbeam aici în aceste pagini dedicate trecutului Banatului, cu toate cele ce l-au pus pe harta Europei centrale cu câteva secole în urmă, despre un militar ce s-a acoperit de glorie în toate bătăliile pe unde l-au purtat îndatoririle ostășești și jurământul față de împăratul de la Viena. Este vorba de un anume Frederic Petre Duca baron de Kadăr ce se trage dintr-o veche familie de aromâni din prin centrul Balcanilor. Printre multele onoruri și funcții avute (după cum am arătat în episodul trecut) a ocupat și demnitatea de comandant al cetății Timișoarei și promovat cam în acea perioadă la rangul de general-locotenent (Feldmarschalleutnant) pe 14 ianuarie 1801.

În 1805 Duka devine comandant general al Banatului. A deținut această funcție până la moartea sa.
Satul Vladimirovăț, de azi, a fost înființată în luna mai a anului 1808 în timpul comenduirii lui Duca. Așezarea nou înființată în marginea Alibunarului cu țărani aduși de la Jamu Mare și Clopodia a fost numită Petrovoselo, a fost denumit după generalul Petru Duka ce s-a ocupat de respectiva colonizare ca totul să decurgă cu bine. Chiar dacă între timp numele a primit rezonanțe slave după numele unui oarecare Vladimir și se numește Vladimirovăț românii ce mai știu graiul strămoșilor numesc satul tot Petre sau Pătrovăsâla.
Asta este legătura de nume dintre generalul comandat Duca și localitatea de care am povestit mai zilele trecute.

În anul 1806, baronul a achiziționat terenurile de la trezoreria imperială. În 1808, împăratul i-a acordat statutul de baron cu titlul de Kádár pentru el și pentru urmașii săi legitimi. Mai este dem,n de semnalat că în septembrie-octombrie 1817 baronul Petre Duca i-a însoțit pe împăratul Francisc I și pe soția sa Augusta Carolina în călătoria acestora prin Banat.
Militarul a avut ca fii pe: Ștefan, Emilie, Eugenie și Petru care au moștenit satul după moartea sa. Nepoata sa Anastasia (n. 31 octombrie 1828, Beltinci – d. 27 martie 1907 la Graz) s-a căsătorit cu Vincețiu conte de Logothetti (n. 13 noiembrie 1824, Cernăuți – d. 13 septembrie 1886, Bratislava).
Domeniul a aparținut moștenitorilor genralului până în 1878. Această moșie a fost apoi cumpărată de baronul Mihály Nikolics, care în 1882 a vândut o parte baroanei Katalin Karátsonyi, iar cealaltă parte Terezei Jellinek Reichmann, care a vândut partea sa lui István Győrössy-Csepreghy în 1886. Cota baroanei Emilie Duka a fost moștenită de Géza Duka, consilier al legațiilor imperiale și regale și membru al parlamentului, care a cumpărat și o parte din moșia lui István Győrössy-Csepreghy.
Deși Duca a bătut în lung și lat tot continentul după istovitoarele campanii se întorcea la una din moșiile sale din Banat.
Baronul a cumpărat in 1806 domeniul Cadăr (maghiară Kádár) cu o comunitatea valahă majoritară în mijlocul pustei pe pârâul Pogăniș în comitatul Timiș, mai la sud de cetatea și orașul ce le conducea. La aceasta se referă predicatul Kádár în actul de înobilare din 1808 când devine baron. Se știe că mai administra și moșia Șipet.
Câteva vorbe merită și acest sat din apropiere. Localitatea Şipet, la 9 km în sud de comuna Tormac, a fost amintită în documentele vremii, pentru prima dată, din timpul ocupaţiei turceşti Sipet, Šipet, Sebed (1569-1579), Sipet (1700), Schipeth (1717-1723), Sipet (1808) (Lipszky Ioannes).

Pentru meritele sale deosebit ca oștean generalul a primit numeroase decorații, printre care:
Crucea de Cavaler a Ordinului Militar Maria Tereza (1794)
Marea Cruce a Ordinului Austriac Leopold (1813)
Crucea Armatei pentru luptele din 1813/14 al împăratului Francisc I al Austriei, 1814
Marea Cruce a Ordinului Regal Bavarez al lui Max Joseph (1814)
Marea Cruce a Ordinului Regal și Militar de Saint-Louis (1816)
Ordinul Regal Prusac Vulturul Roșu Clasa I (1813)
Ordinul Imperial Rus al Sf. Ana clasa I (1813)
Ordinul Alexandru Nevski (1813)
Ordinul „Sf. Ianuarie” al Regatului celor Două Sicilii, 1819

În anul 1810 Petre Duca a pus bazele noii vetre a satului Cadar, cu străzi drepte şi amplasamente ordonate după model european. Pana atunci casele erau împraștiate pe un areal întins, în mare parte inundabil. Tot acum au aduși colonişti din zona Cenadului, dintre care se menţionează familia Grozav.
Cei 748 de locuitori din Cadăr au trăit în 134 de case și au fost predominant vorbitori de limba română și de confesiune ortodoxă. Familia Duca a construit câteva clădiri impozante în satul Cadăr dar ca multe alte edificii de acest fel au avut o soartă tristă. Nu mai există decât în povestirile unor bătrâni cu memorie bună.
Cele două conace vechi din sat au fost construite în 1810 de către baronul general Petre Duca, iar cel mai nou în afara satului în 1900 de István Győrössy-Csepreghy. Ambele au revenit peste timp baronul Géza Duka.

Despre ce a fost cândva și ce a rămas din minunatul astel al baronului Duca ne descrie cu amaraciune fostul preot al comunei Cadar, T.R. Perianu.

„ Pe locul unde odată era castelul acum ară plugul. A dispărut ca prin farmec parcul minunat cu arborii lui seculari şi cu florile cu miros dulce şi îmbătător şi cu ele a amuţit şi cântecul paserilor. A dispărut şi turnul de veghe cu simbolicul steag familiar: roşu-gaiben şi cu paznicul de noapte care indica din trâmbiţă orele nopţii. A dispărut totul, şi pe locul unde odată pulsa viaţa, multă viaţă — tronează pustiul. în durerea noastră ne rnângăe conştinţa nestatorniciei lucrurilor şi măririlor lumii acesteia. Din tot lucrul şi osteneala omului, ce rămâne pentru veşnicie ? Singură fapta bună, binefacerea. Ea face pe om drept şi plăcut Domnului. Şi tot ea chezăşueşte şi-i asigură viaţa adevărată cu ferici rele ei nesfârşite, trecându-l la nemurire. Cum zice şi sf. Scriptură: „Pe cărarea dreptăţii este viaţa şi pe calea pe care ea o însemnează: nemurirea”. (Pilde C 12 V. 27.) A lăzi, baroane, când ne rugăm bunului Dumnezeu să facă odihnă sufletului tău, cu cei drepţi, primeşte făgăduinţa, că nu te vom uita, măcar de te-ar uita lumea toată. Pentru alţii ai murit — pentru noi însă nu. Căci amintirea ta scumpă o păstrăm şi o vom păstra totdeauna vie în inimele noastre. îţi binecuvântăm pomenirea şi-ţi zicem ca apostolul : „ Cucereşte viaţa veşnică Ia care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună mărturisire înainte multor martori”. (I Timotei c. 6 v. 12.).”

Cadăr este o localitate destul de mică și în zilele noastre situată la sud-vest de Buziaș, pe malul stâng al pârâului Pogăniș chiar în lunca apei în arealul protejat „Lunca Pogănișului” și aparține administrativ de comuna Tormac.
În Evul Mediu, Péterlaka sau Petúrlaka se afla și el în hotarul Cadărului, al cărui nume datează din anii 1332-37. A fost inclus și în lista zecimii papale. În 1498, o famile Fáncslak erau proprietarii, după ei a fost casa de amanet a Belmoserics. În 1529, a fost deținut de familia Bradács, iar la mijlocul secolului al XVI-lea de Márk Nagylaki Jaksics. Mai târziu, nu mai există informații despre loc, probabil că s-a pustiit. Înformații mai vechi nu se găsesc deși cu siguranță că locul mănos a permis o agricultură de calitate ridicată.
Într-un defter otoman din 1554, Cadar este consemnat cu doar opt case.
Numele actual a fost menționat pentru prima dată în 1717 într-un certificat ca Kadar, moment în care aparținea districtului Ciacova de data aceasta au fost consemnate 85 de case. În 1724 a fost scris ca Kada, în 1761 ca Kedár, în 1808 ca Kádár, Kadariu, în 1913 ca Kádár. A apărut pe harta lui Mercy ca Kada, iar pe harta oficială din 1761 ca Kedár. În 1774, auditorul imperial austriac Ehrler a afirmat că locul aparține raionului Bârzava apaținător de Ciacova. Populația era predominant vlahi. Iar clerul ortodox consemnat în 1797, erau format din trei preoți: preotul Gruia Mojsejovici (scris de mână 1765), preotul George Popovici (1780) și diaconul Josif Popovici. Se spune că știau doar limba română. Acest fapt este destul de improbabil deoarece clerul în acea vreme făcea școală preponderent în limba sârbă.

Localitatea Cadăr, aşezământ cu o veche şi străbună tradiţie creştin ortodoxă, a avut în decursul timpului mai multe lăcaşe de rugăciune, despre care avem unele atestări scrise sau consemnari în cronici. Prima confirmare scrisă pentru biserica din Cadăr este antimisul sfinţit la 1743 de către Arhiepiscopul Arseni „ patriarh” iliric.
Cronica şcolară a învăţătorului Alexandru Lazăr consemnează: „Doi oameni bătrâni din comuna noastră, anume: Dimitrie Popovici şi Paia Lăutaşu spun, că în partea nord vestică a comunei, la o depărtare de circa 200 metrii, lângă drumul ce duce spre Berini, … a fost, o cruce după ritul gr. ort. rom., iar peste drum de cruce un teritor mic, care deşi nu era îngrădit şi se afla în pământ arător, nu se ara şi se considera sfânt. Pe acel loc zice că a fost o biserică românească.”
După consemnarea învăţătorului Alexandru Lazăr, biserică existentă înainte construcţiei bisericii de lemn din vatra noului Cadăr ar fi fost acoperită cu tulei.
A doua confirmare scrisă o constituie tot un antimis al episcopului Moise Putnic din anul 1779.
Biserică de lemn care s-a demolat în anul 1903, pentru construcţia noii biserici, a fost construită în anul 1780, după afirmaţia inventarului făcut de preoţii Ion Miocovici şi Alexa Gheorghiu. Această biserică era zidită din lemn şi avea o lungime de 13,5 m şi 6 m lăţime, iar înălţimea zidului de 2 m, era acoperită cu şindrilă şi zidurile erau proptite. Pe locul unde a fost sfântul pristol al vechii biserici s-a ridicat un monument care are în vârf cruce care se afla în vârful turnului vecii biserici.
Actuala biserică are structura de rezistenţă din zidărie , o singură turlă, a fost zidită în perioada 1903-1904.

Cripta familiei baronului Gheza Duca se află sub altar în subsolul sfintei biserici ortodoxe din Cadăr, biserica pe care a ctitorit-o și a înzestrat-o cu toate cele trebuincioase pentru buna desfășurare a sfintelor slujbe.
In cripta se află și osemintele baronului Petru Duca, decedat la Viena in anul 1822, exhumat în 1907 prin grija lui Gheza Duca și aduse cu trenul de la Viena și depuse în cripta familiei din biserica ortodoxă Cadăr. Cortegiul a fost fabulos cu prapuri și 12 bătrîni mai de seama ai satului. Au participat sateni din satele învecinate, preoți, dascăli și elevi. Protopresbitier al Buziasului Ioan Pepa a oficiat sfânta slujbă.
In criptă se afla numeroase sicrie ale familiei atât de vechi și de extinse.
Despre vechime și noblețe, dacă e să dăm crezare lui Gheza Duca, se spune că ar coborî multe secole în urmă până la începuturile Bizanțului. E drept că sunt consemnați generali și chiar și împărați ai Constantinopolului cu numle de Duca. Iar mai apoi au fost domnitori în Țările Române cu acest nume. Dar cu tot exotismul acestor informații, faptele sunt extem de greu de verificat. Dar sună interesant la fel cum a fost și viața și faptele acestui urmaș al baronului Frederic Petre.
Parcursul prin istorie al baronului Gheza Duca merită de asemenea o pagină din ciclul „Banatul ieri și azi”.