Când, pe la mijlocul anilor ’90, intrai în sediul PNL Timiș, de pe Vasile Alecsandri, primul lucru pe care îl simțeai nu era atât mirosul de vechi al clădirii, cât o stare nemimată de efuziune umană. Asta se întâmpla pentru că acolo, în bătrânul sediu în care ajungeai urcând o scară relativ îngustă și șubrezită din lemn, erau niște oameni adunați să facă politică.

Oamenii aceștia aveau, neîndoios, mai multe calități decât vicii, dar, înainte de toate, vorbeau o limbă română suplă și caldă, presărată cu tot felul de citate latinești sau franțuzești. Pentru cineva ca mine, la nici 23 de ani pe atunci, să-i auzi vorbind pe Mihai Ruva, pe Viorel Coifan, pe Horia Rusu, pe Ioan Păun Otiman, pe Mihai Olaru, despre Peștele în apă al lui Llosa ori despre Jurnalul lui Ciano, ginerele lui Mussolini, cărți citite în original, unele, sau abia apărute în românește, era ceva spectaculos și excitant, deopotrivă. Ca să nu mai scriu despre faptul că, tot la fel, fie înaintea conferințelor de presă, fie la sfârșit, rămâneam, unii dintre noi, să-i ascultăm pe cei enumerați mai sus dezbătând, în loc de măgăriile regimului iliescian, despre cât de răscolitor era mesajul transmis de Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei al iconoclastului și chinuitului suflet numit Pier Paolo Pasolini.
Cam așa arăta PNL Timiș pe atunci… Astăzi, partidul ridicat după 1990 de oamenii pomeniți mai devreme abia își mai trage sufletul de cât de rahitic a ajuns, poposind, cu limba scoasă, pe un binemeritat loc 35 între restul filialelor liberale din țară.

După al doilea eșec suferit în bătălia pentru Timișoara, drama acestei filiale liberale este că Robu, pierzător pentru a doua oară în fața lui Fritz, și Viorel Coifan, fostul lider județean pe la mijlocul anilor ’90, rămân vocile relativ lucide ale PNL Timiș. Da, chiar așa stau lucrurile, în ciuda ironiilor unora sau ale altora, de vreme ce Robu, la aproape 70 de ani, a strâns, totuși, peste 40.000 de voturi de la timișoreni, într-o alianță construită absolut împotriva legilor firii într-un oraș ca Timișoara. Iar Coifan, care se apropie de 80 de ani, pare primul și ultimul om lucid dintre liberalii locali, când scrie pe Facebook că „rezultatul slab la alegerile locale al PNL Timiș trebuie asumat de actuala conducere interimară. Județul Timiș este printre puținele locuri din țară unde s-a impus o listă comună cu PSD, având drept cap de listă la CJT pe Alfred Simonis.

Continuând cu acest stil de conducere, cred că electoratul tradițional al PNL va fi greu de mobilizat și convins să voteze o listă care se prefigurează pentru alegerile parlamentare din toamnă. Apelez la Cristi Bușoi, vechi membru liberal și cunoscător al istoriei filialei Timiș, să reflecteze și să ia atitudine. Nu cunosc ce înțelegeri au fost la nivel central pentru a impune o listă comună la Timiș, unde atât la CL Timișoara, cât și la CJT, PSD a fost pe locul al treilea.

În calitate de membru fondator al PNL Timiș, fost președinte al filialei și președinte al CJT timp de opt ani, în perioada 1992–2000, solicit o analiză serioasă și obiectivă a situației create și asumarea consecințelor”.

Mă tem că pentru PNL Timiș totul pare să o ia la vale. Asta pentru că nu mai are deloc lideri carismatici, implicați social, prin urmare credibili, nu are nici măcar doi-trei intelectuali de anvergură alături și nicio mașinărie politică dispusă să mai lupte sincer și cât de cât fără interese financiare la mijloc pentru redresarea filialei. În schimb, are o liotă de primari prin județ, zgomotoși și gregari, care au scăpat de mult hățurile în relația cu centrul, nesocotind aproape orice lider mai vechi sau mai nou al filialei. Mai grav, din ce vedem cu ochiul liber, PNL Timiș continuă proasta și ruinătoarea tradiție de a fi condus, de mai bine de un deceniu, de așa-ziși lideri impuși de la București: Cioroianu, Gorghiu, Blaga, care au stricat și bruma de tradiție și onorabilitate liberală de altădată.

Cu toate aceste cărți „infame” pe masa de joc, renașterea PNL Timiș se anunță un „vast și chinuitor program”, vorba lui De Gaulle. Marele militar și om politic se referea la valul de prostie și de nesimțire mocnind prin preajma sa, în acea Franță doborâtă de umilințe și sărăcie, imediat după 1945.