1.2 C
Timișoara
duminică 24 noiembrie 2024

Europa universală sau provincială

Simpla idee a unei Europe văzute ca provincie în arhitectura mondială dă fiori infinit mai mulți și mai activi decât întreaga tradiție intelectuală a continentului, fie ca întreg academic, fie chiar ca sumă de moșteniri naționale. Este mult mai simplu să proclami protejarea unui anumit patrimoniu, chiar dacă nu poți articula vreun laudatio sau vreo banală argumentare, decât să-ți asumi această bibliotecă vivantă (sau nu) sau să determini transformarea realității în acea direcție. Constituită în jurul unor definiții intelectuale privind zestrea sa culturală, Europa cea de fiecare zi se lovește de propriile limite: acelea de a nu cunoaște esența acestei identități, aceea de a nu mai putea „participa” la o identitate comună cu pretenții (sau valențe) universale și, implicit, limitele de a rămâne la egalitate cu sine însăși. Apar, astfel, sloganurile cele mai „aprige” ale actualei campanii electorale oricum foarte șterse, sloganuri create de formațiunile și propagandiștii de extremă dreaptă, care promit să apere, fiecare, țara și poporul. Împotriva cui? Tocmai împotriva riscului de europenizare, din care, cum nu pricep mai nimic, văd numai propriile neputințe de care se sperie precum orice sălbatic care se contemplă pentru prima dată într-o oglindă sau în apa vreunui lac. Doar că lumea reală nu este o apă stătătoare și răbdătoare până ce fiecare copil orfan va fi priceput ce vede în fața lui! Dimpotrivă, fostele colonii vin să-și ceară buletinul de identitate și dreptul la o voce în vorbăria generală. Europa a crezut, cu forța armelor, desigur, că poartă cu sine o anume cultură, pe care are misiunea să o impună pretutindeni și în fața căreia întregul mapamond ar fi trebuit să îngenuncheze. Ambiția de a se pronunța în numele și în beneficiul tuturora a dus la exportul unor valori și valențe pe care a uitat să și le asume. Deja în urmă cu un secol, în zilele de aur ale de-colonizării globale, foștii „subiecți” din coloniile de peste mări sau, măcar de peste gard, susțineau că Europa trădase deja idealurile luminii, ale rațiunii și ale drepturilor omului tocmai prin comportamentul adoptat acasă ori față de alții. Deloc întâmplător, se impune să adăugăm aici faptul că visul Comisiei Europene, care tocmai își încheie mandatul, a fost acela de a deveni o „comisie geopolitică pentru o Europă geopolitică”. Se întâmpla acum cinci ani, la scurtă vreme după alegerile europarlamentare. Dar această Comisie a avut de-a face cu pandemia și, la scurtă vreme, cu războiul din Ucraina, nereușind întotdeauna să dovedească faptul că este/a fost o Comisie cu o înțelegere profundă a politicii și, mai ales, a identității europene. Amintim aici bâlbele față de Rusia, declarațiile conflictuale cu privire la Sudul Global, atitudinea, cel puțin stranie, față de crizele și, acum, conflictul din Orientul Mijlociu. Unul dintre cele mai puternice argumente ale superiorității culturii europene era tocmai raționalitatea în gestionarea treburilor publice. Aceasta presupune coerență și consistență cu propriile principii. Ceea ce, numai punând în balanță crizele de mai sus, contrazice întreaga arhitectură de promovare a Europei drept centru al lumii. Ca putere globală, cum le place unora să creadă.

Spre disperarea (prea) numeroșilor universitari non-europeni, nu există în lume facultate de științe umaniste care să nu fie dominată de autorii și teoriile europene. Cumva, de aici și resursele energetice imense puse în scenă de mișcarea cancel culture. Dar, în același timp, vedem că secolul tocmai încheiat a adus în prim-plan nume, autori și inovații provenind din cu totul alte regiuni ale globului, mutând centrul de greutate, sursa criteriilor și chiar a performanței. De aici ideea că Europa nu-și mai poate susține centralitatea pe plan mondial. Ideile sale au fost preluate, completate și „translatate” în moduri de gândire de pe alte continente, făcând ca discursul european să fie doar un dialect între multe altele care se pot auzi. Europa nu mai păstrează monopolul inovației, dar, de multe ori, este nevoită să depună eforturi, de neimaginat în urmă cu câteva decenii, pentru a ține pasul cu schimbările globale. În plan politic, o altă contribuție europeană, practic antică grecească, Europa nu mai era decât o fărâmă de lume” (R. Coudenhove) deja de acum un secol. Doctrinele politice, transferul lor în economic sau social nu fac decât să consolideze această descriere. Iar cireașa de pe tort, cu iz liberal și valențe de autoguvernare, vine să închidă cercul vicios. Acum un secol, britanicii declarau că întreaga omenire evoluează în aceeași direcție, dar nu în același ritm, unii fiind încă nepregătiți pentru a se guverna singuri și, deci, având nevoie de un tutore politic. La această oră, cu războiul din Ucraina bubuind în urechile noastre, ultimii visători ai Europei se străduie să adune fărâmele de speranță și încredere europeană pentru a croi o discutabilă autonomie strategică, în timp ce mulți, necunoscători sau deprimați, privesc cu jind spre „tata Putin” în speranța adopției și protejării, cel puțin pe termen scurt și mediu. Doar că protecționismul, asiduu promovat în economiile multor state europene, nu face parte din bagajul filosofico-politic al iluminismului european. Așadar, mai curând avem o contradicție în termeni, decât un portret consistent, egal cu sine, bine articulat, al Europei.

Provincialii care vor la centru

De ce am insistat pe această temă a provincializării Europei? În câteva zile vor începe alegerile europarlamentare, iar modul în care politicienii se pregătesc și își pregătesc electoratul pare cel puțin hilar, dacă nu ar fi, pe fond, extrem de dramatic. A crede, în continuare, în centralitatea Europei și a face eforturi de a obține mandate în „capitala politică” a acesteia cu discursuri eurosceptice, euro-fobe, radical naționaliste contrazice întreaga serie de promovare a centrului (de la margine!). Cum să-ți imaginezi centrul care stă din ce în ce mai mult sub puterea marginalilor? Cum să te declari modern și adecvat, când tot ceea ce faci este să deconstruiești tocmai modernitatea pe care o pretinzi, dar care înseamnă logică, coerență, demnitate, auto-determinare, gândire critică, raționalitatea solidarității.

Conform ultimelor estimări Politico.com, cel puțin un sfert din viitorul Parlament comunitar va fi ocupat de naționaliști, de conservatori eurosceptici și de extrema dreaptă. Urmând sondajul Hix, site-ul menționat apreciază că grupul Identitate și Democrație, ID, sălaș al extremei drepte, ar putea obține mandate în plus față de actuala configurație și ar deveni al treilea grup parlamentar. Între acești politicieni extrem de activi găsim reprezentanții Rassemblement national (partidul lui Marine Le Pen) și, respectiv, Alternative für Deutschland.

Un alt calcul pre-electoral atrage atenția că actualul grup al Conservatorilor și Reformiștilor (? Cinism dus la maximum), grup din care fac parte Frații Italiei (partidul aflat la putere) și, respectiv, PiS (Lege și Justiție, grupare care a împins Polonia într-o criză politică și socială greu de prezis), ar putea, de asemenea, să crească și să devină al patrulea grup parlamentar european, înaintea verzilor. Ceea ce are menirea de a agrava situația mult peste orice calcule „raționale”, politicianiste sau moderniste este faptul că reprezentanții FIDESZ nu au, deocamdată, afiliere și, cu siguranță, vor căuta adăpost într-unul din aceste grupuri. Spre a nu mai menționa, poate nici în șoaptă, că există discuții (de culise sau nu) ca cele două grupuri — ID și ECR (extrema dreaptă și conservatorii) — ar putea forma, la un moment dat, un singur grup parlamentar, cu o forță extraordinară. De aici, însă, începe aritmetica, din păcate practicată mai mult în redacțiile presei decât în cancelariilor politice. Pe scurt, grupul „identității” — ID — are deja trei reprezentanți în Consiliul European, organismul ce reunește șefii de stat sau de guvern: Orban Viktor, Georgia Meloni și Robert Fico. Dispunând de (prea) multe voturi în Parlamentul European, grupul naționaliștilor, separat sau împreună cu conservatorii, ar putea forța intrarea în Comisie a unor reprezentanți ai lor, ar putea bloca numeroase inițiative legislative ale Comisiei și, mai grav, ar putea forța anularea unor norme comunitare legate de energia verde, de schimbările climatice, domnia legii, respectiv decizii privitoare la ajutorul pentru Ucraina. Extinderea însăși ar putea fi pusă la index, deopotrivă cu Moldova și Ucraina și, respectiv cu țări din fostul spațiu iugoslav. Pentru ei, adversari incorijibili ai construcției europene trans-naționale, ideea însăși de legislație europeană este de neconceput, iar guvernarea realizată de instituții supra-naționale este o contradicție în termeni. Pentru toți acești politicieni, națiunea este unica și eterna formă de organizare a societății, orice altceva fiind o negare a politicului însuși. Spre a lega această concluzie de parcurs cu ceea ce spuneam la început, o Europă care și-a justificat expansiunile coloniale și dominația asupra unei mari părți a lumii va fi acum contestată din interior tocmai de cei care nu recunosc o Europă globală, cu valențe universale sau mondiale, măcar sub aspect cultural. Cum poate Europa să fie un puternic actor global, dacă membrii săi, iată, în proporție din ce în ce mai mare, contestă întregul program? Cum poate o Europă sudată în paradigma iluminismului, cu pretenții universaliste, să-și mai păstreze legitimitatea discursului sau forța de convingere câtă vreme tocmai parlamentarii ei o vor descompusă? Și, nu în ultimul rând, dacă, dezvoltarea globală este inegală, iar, la acest moment, Europa a pierdut câteva curse importante, este momentul să i se spună faptul că unii sunt rămași în urmă și ar trebui puși sub tutelă? Naționaliștii, cu insistența lor în descompunerea Europei, împing lucrurile în această direcție, tocmai pentru că ei nu realizează că cea mai mare parte a lumii avansate de azi se regăsește în federații, în confederații sau în formule politice trans-naționale. Europa (naționaliștilor) pare să fi pierdut trenul ridicării de la local spre regional, macro-regional și global, tren pe care tocmai ei l-au pus în mișcare, acum un secol și ceva. Știm cât rău a produs împărțirea în națiuni și state naționale acolo unde frontierele au fost desenate din birouri politice, tăind fără milă din comunități și tradiții. Știm câte victime a adus distrugerea conviețuirii multiculturale doar de dragul afirmării Unului, a Diferitului, a Singularului. Dar, în vreme ce planeta a înțeles lecția și repară în ritm accelerat toate aceste prejudicii, europeni zglobii vor să redea istoria stafiilor secolului al XIX-lea.
Veștile bune trec pe sub ușă și oferă, cui vrea să le audă, un dram de speranță. Cum era de așteptat, deconstructiviștii aceștia nu pot coopera nici măcar între ei, virusul distanțării și diferențierii luându-și partea leului. Narcisiști și obsedați de putere, mai curând decât de guvernare, adică de câștiguri pe termen scurt, iar nu de asumarea vreunui proiect consistent, naționaliștii nu reușesc să coaguleze proiecte comune decât pe aspecte punctuale. De pildă, cu toții sunt împotriva migranților din Europa, dar nu au reușit, nici acum, după aproape un deceniu, să articuleze o strategie prin care Europa sau măcar țările lor ar trebui să se raporteze la aceștia. Recent, Marine Le Pen și-a certat vecinii din AfD pentru proiectul lor de a expulza milioane de nou veniți în afara Europei. Desigur, ambițiile AfD poartă în sine ecouri naziste și am mai scris despre aceasta. Dar de vreme ce nu vor găsi necesara susține în Franța, de pildă, planurile lor pot alimenta frustrare și neputință. Franța are, desigur, amintiri deloc fericite din perioada interbelică și din anii războiului și ar putea, în caz de nevoie, activa aceste memorii colective în mai multe țări europene. În plus, Marine le Pen chiar s-a întrebat cu voce tare dacă formațiunea sa ar mai putea rămâne în același grup euro-parlamentar cu AfD.

Un alt aspect nelalocul lui este concentrarea discuțiilor pre-electorale pe compoziția viitoarei Comisii Europene. Amintim că, la precedentele alegeri, în 2019, accentul cădea pe alegerea/desemnarea Spitzenkandidat-ului, adică a politicianului desemnat a deveni Președintele Comisiei în cazul în care un anume grup euro-parlamentar câștiga alegerile. Cu toate că a fost o modalitate controversată de a pregăti viitorul executiv al UE, la această oră nu auzim decât un nume, cel al Ursulei von der Leyen, cu acuze cu tot și, în schimb, o stranie împărțire a portofoliilor. Se întrevede și aici lipsa de coeziune internă, se aud ecourile răfuielilor est-vest, iar nota de plată pentru cele două decenii în care „Vestul” a ignorat „Estul” pare să vină cu o serie de revendicări grele. Țările Europei Centrale revendică portofoliile externelor, extinderii, digitalizării și, înainte de orice, viitorul portofoliu al apărării comune. Nu este, aici, locul vreunei analize de oportunitate, ci doar al comentariului că, în lipsa unui profil unitar, modern, rațional al Europei, asemenea aspecte sunt ținte ale competiției acerbe pentru influență, pentru un fel de sfere de influență intra-europene.

Manfred Weber, președintele EPP, definea profilul partenerilor dezirabili: pro-europeni, pro-Ucraina, susținători ai domniei legii. Cu mulți politicieni sfidând domnia legii, iar alții, declarați anti-Ucraina sau, chiar, anti-europeni, întrebarea fundamentală rămâne: noi pentru ce votăm? Numele nici nu mai contează, ci destinația, profilul acestei Europe sau al animalului politic care așteaptă cu nesaț să ne consume energiile următorilor cinci ani.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Liderul PSD Timiș și-a exercitat dreptul la vot cu optimism

Președintele Consiliului Județean Timiș, Alfred Simonis, a ajus la seția de votare din cadrul școlii gimnaziale numărul 30 din zona Soarelui la ora 11....

Ce vor face Ciolacu, Ciucă sau Simion pentru Banat?

De acum pare că lucrurile sunt destul de clare. Oricât ar fi sondajele de opinie lansate în ultimele zile de părtinitoare cu unii sau...

Citește și :