Suntem, și azi, sub diferite imperii. Unul dintre ele — al căpșunelor. Al binelui, al răului?
Iată o uriașă întrebare! Azotată, fiindcă bio ar fi liliputană, nu?! Și mai dulce? Nu, nu neapărat, după cum îmi spune o cunoștință, alături de care mă îndrept spre Moșnița după un kilogram de căpșune. De la cineva — firește — cunoscut, care le stropește doar o dată. Sigur, ele, căpșunele de Moșnița, nu sunt la fel de bune precum cele de Săcălaz, mai aflu. Bio și acestea — clar —, însă parcă prea dulci. Prea cu zahăr, înțeleg.
De aici, pledoaria pentru căpșunele de Moșnița a devenit atât de organică, încât o desfășurare a ei pe un colț de pagină devine inutilă, oricât de barocă promite să fie. Sau tocmai de aceea.
Însă — prin căutarea echilibrului — ea îmi aduce aminte de discuția cu un vecin, în fața blocului, de la același acest sfârșit de săptămână. Când se împlineau zile bune (să fi fost vreo zece-douăsprezece) cu gunoiul din pubelele galbene năpădind aleile ce duc la scările blocurilor. Din — ați ghicit! — zona I a Timișoarei, Circumvalațiunii.
Omul îmi spunea, plin de înțeles, că suntem în campanie și, sigur, actualul primar e boicotat politic de RETIM. O nuanță palidă ca plasticul pubelelor — mi-am spus, fiindcă, altfel, aprob orice în fața blocului, numai să scap! — din moment ce pubelele negre fuseseră — într-un târziu, ce-i drept — golite. Adică marele rău, „grand mal”-ul, fusese evitat. Se stropise, dar, de bine, de rău, doar o dată.
Iar asta a însemnat și prelungirea programului de lucru al reciclatorilor de pet-uri. Care și-au putut face, astfel, munca în mai mare confort în săptămâna de după Paște. Au putut lucra, să zicem, ca „de acasă”, nestingheriți de ședințele de luni și joi ale salubrității. Și de pierderile aferente, oricât s-ar fi prezentat ei de odihniți la tura a treia.
Că munca lor — absolut onorabilă (și nu glumesc deloc!) — lasă cam baltă împrejurimile pubelelor galbene e o altă treabă. Se vor mai rafina cu timpul — sunt convins. Ba chiar mă ajută să cred asta felul în care se prezentau aceste vecinătăți după atâta amar de vreme de neridicare. Constructivist, dacă nu de-a binelea constructiv. Fiindcă — nu-i așa? — cantitatea devine, de la un punct încolo, calitate.
Dar trebuie să introduc în discuție încă un personaj, taximetristul de luni, ziua în care, în zori, criza pubelelor galbene se încheiase pe strada mea, pentru a-mi încheia povestea. Taximetrist care tocmai fusese de Paște pe drumuri. Prin „Banat și Ardeal”. Și care, ca orice alegător, văzuse cum se muncea peste tot cu mult spor. Și cum totul strălucea de curățenie. „Dacă ar fi în fiecare an alegeri!…” Și care, bineînțeles, remarcase strângerea reciclabilelor cu voioșie, punând-o tot pe seama alegerilor. Campaniei. Chiar dacă întârziată aproape două săptămâni (și el sesizase criza), ridicarea deșeurilor i se părea pur și simplu o acțiune politică. Electorală.
Din astea eu rămân, ca tot românul, imparțial, cu gustul căpșunelor moderat bio. Stropite o dată. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Dar după care am alergat ceva — cât zece-douăsprezece zile gunoaiele, prin iarbă, după RETIM. Când mai aproape erau căpșune tot bio, dar parcă prea bune. Și nu stropite „o dată”. Ci de 1,1 ori. Pun pariu pe 1.ooo lei net cu un șofer RETIM pentru asta. Pentru că la el nu s-ar simți dacă ar pierde. Ar fi doar o lună fără majorarea salarială de după criza pubelelor galbene.
