E duminică la prânz. Ba chiar după — un început de după-amiază. Ora, orele liniștii. Familiei, casei, siestei. Timpul când în casele supermarketurilor nu se întâmplă nimic.

Și totuși… Într-unul e plin, în celălalt, destulă lume. Destulă să fiu făcut sandviș la casă. Între două felii de pâine, una mai albă decât alta.

În fața mea, miezul e format din două doamne și un copil. Sunt împreună — felia mai groasă, albă la guler. Mai arătoasă, cu, bineînțeles, coajă subțire. Și nu numai fizic, ci și spiritual. Mama băiatului îi mărturisește dezamăgirea pe care a trăit-o în fața Turnului Eiffel. Îl convinge că sunt lucruri mai frumoase de văzut decât un turn pitic maroniu. Și decât Parisul, până la urmă.

În spate, un muncitor. Meșter? Pâine albă și el. Dar ca gletul, ca lavabila de baie și bucătărie. Singur, tăcut. Atât de singur încât să ofteze, să mormăie în șoaptă. E clar că vine direct de la lucru sau că e într-o pauză. De ce? Fiindcă pur și simplu pune pe bandă o doză de Timișoreana. Dar nici felia cealaltă nu are prea multe de plătit. Și nici eu — gemul dintre ele. Marmelada de fruct oprit. Otrăvit?

În fine, se scanează produsele doamnelor. Plătesc separat. Prima formează PIN-ul altui card. Se stă, se caută în poșetă. Se greșește PIN-ul cardului nou-băgat. Evident, scuze. Intervine al treilea card. Salvator! Și totul durează cât să-i dea omului meu senzația că veșnicia s-a născut la umbra PIN-ului. Sigur, doamna se întoarce fiindcă a uita ceva: țigări. Se rezolvă cu unul dintre multele carduri. Care? Ce mai contează! Ce mai contează când meșterul pune deja mâna pe doză și începe să o mângâie. Direct pe bandă. L-aș lăsa în față, dar în fața mea e a doua doamnă. Care, firește, uită să introducă PIN-ul cardului și dă să plece cu două pachete de slim lila. Casierița îi atrage atenția. Cât timp formează codul, cumpărătoarea își aduce aminte că are în mână o brichetă luată de pe rafturile de la casă. Și că, evident, nu a plătit-o. Constructorul îmi suflă în ceafă. E deja cu degetul inelar în inelul dozei. Dar nu mai e mult. Doamna doi plătește și bricheta. Cu, desigur, cardul doi, după o pauză de reamintire a PIN-ului doi.

În spate aud foșnind aluminiul Timișorenei. Se va deschide oare? Va ieși duhul din doză acolo, la casă? Întorc privirea și văd că omul are banii pregătiți. Ca un copil al anilor ’80, trimis după pâine. Bărbatul știe ce face, îmi zic, în timp ce-mi caut cash-ul în buzunare. Ar fi culmea să am nevoie de card! Nu m-aș mai putea privi în oglindă luni dimineața. Am emoții mari până primesc verdictul casieriței. Care e de-a dreptul eliberator. Am cât trebuie. Dar am mărunt? Sunt întrebat o dată, de două ori.

Întorc puțin capul și mă liniștesc: cumpărătorul din spatele meu zâmbește ușor. Totul e bine. Iar eu reacționez pe măsură. Îmi întorc buzunarele pe dos plin de entuziasm și speranță. Și, desigur, îmi cad monedele și câteva hârtii pe jos. Le adun în grabă, dar am ratat. Omul a revenit la privirea de acum un secol. Ține doza strâns în mână. Atât de strâns încât suspină. Ca o domnișoară în corset așteptând cuminte, pe scaun, să fie invitată la dans.

Dacă e bal, bal să fie, îmi zic. Și aproape că fug din magazin. Fără să întorc o clipă privirea. Am ratat și gata! Viața merge mai departe ca în Slobozia-Csikszereda, de la acele ceasuri duminicale.

Viața de liga a doua, cu ale ei: dezbaterile despre eliminarea plăților cash sau închiderea magazinelor în weekend.