Taragotul – acest instrument favorit al împătimiţilor de muzică populară bănăţeană – este strâns legat de numele lui Luţă Ioviţă, un muzicant excepţional născut în 6 ianuarie 1883, la Dalci, judeţul Caraş-Severin şi răposat în 1954, la Timişoara.

Luţă Ioviţă a descoperit taragotul – „torogoata” – în vreme ce îşi satisfăcea stagiul militar la Segedin şi Budapesta, adică la scurtă vreme după ce acest instrument fusese construit de V.J. Schunda, ajutat de muzicologul G. Kaldy. Marelui muzicant bănăţean i s-a părut instrumentul perfect pentru a cânta muzica populară românească din zona sa natală şi istoria ne-a dovedit că intuiţia sa a fost perfectă.

Luţă Ioviţă nu a fost doar primul român care a cântat la taragot, ci a fost, probabil, cel mai mare taragotist din Banat şi din ţară. Atracţia sa pentru noul instrument muzical şi talentul său nativ, peste care s-a suprapus şi multă muncă, l-au transformat pe Luţă Ioviţă într-un adevărat vrăjitor al taragotului. A cântat atât de bine la taragot, încât l-a impus definitiv în folclorul bănăţean, lui urmându-i nenumăraţi discipoli, care au cântat la acest instrument parcă predestinat sound-ului popular din partea noastră de ţară.

La fel ca în cazul multor alţi mari muzicanţi români, nici despre Luţă Ioviţă nu există prea multe informaţii în mediul online. Sunt doar câteva consemnări prin cărţi deja uitate, dar atunci când vrei material pe Internet, oferta este extrem de limitată. Wikipedia, totuşi, consemnează: „Luţă Ioviţă (…) a fost primul taragotist român, descendent al unei familii de muzicanţi. Alături de mari interpreţi ai Banatului ca Ion Luca Bănăţeanu, Moise Belmustaţă, Efta Botoca, Ion Murgu (al doilea taragotist al Banatului după Luţă Ioviţă) sau Traian Lăscuţ Făgărăşanu, Luţă Ioviţă a fost unul dintre cei mai renumiţi lăutari ai Banatului şi totodată ai României”.

Informaţia strict biografică fiind săracă, despre Luţă Ioviţă mărturisesc şi legendele, bazate în parte pe mărturii ale unor contemporani sau urmaşi ai acestora. Unul din biografii lui Luţă Ioviţă, Tiberiu Alexandru, scria pe o copertă a unui disc Electrecord următoarele: „În anul 1883 a venit pe lume, în casa plină de copii a lui Mitru Ioviţă din Dalci, acela care avea să fie mândria lăutarilor bănăţeni. Abia de o şchioapă, la opt ani, Luţă e tocmit slugă, în vreme ce fraţii săi mai răsăriţi cântau în taraful tatălui. Şi-a căutat alinare în sunetul duios al fluierului, care-i doinea amarul. La 12 ani ajunge să sânte ca nimeni altul. Îl aude un îndrăgostit al cântecului popular, Pătru Răbăgia din Caransebeşul învecinat, îl ia în slujba sa şi îi cumpără un clarinet. Pentru acest gest de generozitate, Luţă îl va pomeni toată viaţa cu recunoştinţă. În scurtă vreme, stăpâneşte instrumentul cu măiestrie. De acum drumul îi este deschis. Cere îngăduinţa să plece, iar Răbăgia i-o dă cu dragă inimă: „Ascultă, copile, văd că nu m-am înşelat. Tu nu vrei să rămâi slugă. Tu vrei să fii muzicant. M-ar bate Dumnezeu să te opresc”. Cu clarinetul sub braţ, porneşte să înfrunte viaţa. Cântă, la început, de unul singur, în mai multe cârciumi din Caransebeş, până ce, într-o zi, este descoperit de un cunoscut lăutar din partea locului, Pera, care-l ia în taraful său”.

A cântat prin nenumărate restaurante din Orşova, Reşiţa, Timişoara şi apoi Bucureşti, pe la hramuri săteşti, nunţi, botezuri şi alte petreceri, dar şi pe la târgurile din Banat, fiind din ce în ce mai cunoscut şi mai apreciat. Talentul său la clarinet şi taragot a fost recunoscut unanim, transformându-l în cel mai cunoscut instrumentist popular bănăţean.

În 1923, a început să cânte în Capitală, într-un restaurant din Piaţa Amzei. A ajuns la radio şi a scos multe discuri la marile case precum Columbia, Odeon, Electrecord. Printre cele mai cunoscute piese ale sale au fost: „Cântec la învelitul miresei şi Jocul miresei”, „Mândro cu părul tăiat”, „Brâul bătrânesc”, „M-a trimis mama la vie”, „Joc de la Mehadia”, „Tot aşa mă bate gândul”, „Vreme rea, muiere rea”, „Hora din Caraş”, „Pe loc din Banat”, „Ardeleana ca pe Bistra”, „Dunăreanca”, De doi ca în Banat”, Deasupra capului meu” şi altele.  Unele dintre piese le-a cântat şi la voce, atunci când i se cerea.

Acelaşi Tiberiu Alexandru consemnează: „Popularitatea şi preţuirea de care se bucură astăzi cântecul bănăţean este în bună parte datorată lui Luţă Iviţă. Peste fire de sensibil, el a difuzat ani de-a rândul un repertoriu muzical de cea mai autentică speţă, bogat şi variat, de o  înaltă valoare artistică”.

Cea mai legendară faptă a lui Luţă Ioviţă este legată de un episod din Primul Război Mondial, petrecut în Italia. Un martor ocular a notat: „Vreau să vă povestesc ceva asemănător din timpul aceluiaşi război. Regimentul din Caransebeş a fost trimis împotriva italienilor, pe Câmpia Piave, Aveau un clarinetist pe nume Luţă Ioviţă, un virtuos al instrumentului. Într-o pauză de foc şi-a scos scula şi a început să doinească. La sfârşit, italienii din tranşee au început să aplaude furtunos, cerând un encore, strigând: „Bravissimo, Seniore!”. Luţă a sfidat orice pericol şi s-a plimbat printre tranşee cântând.  Au ieşit mai apoi soldaţii români şi italieni. Au urmat schimb de ţigări, alimente şi altele. Din acel moment, frontul pe acea porţiune a devenit o glumă. Se trăgea aiurea, nu se folosea artileria. Italienilor le era teamă să nu-l omoare pe „Bravissimo”, iar românii ziceau că italienii sunt fraţii lor. Când mai marii şi-au dat seama ce se întâmplă, au transferat regimentul bănăţean în Galiţia”.

Alte surse povestesc despre acelaşi episod susţinând că Luţă Ioviţă ar fi cântat „Paloma” la taragot, provocând admiraţia italienilor. Cunoscând  măiestria interpretării la ambele instrumente, relatările par credibile, căci Luţă Ioviţă avea un har aparte să vrăjească publicul. Datorită geniului său, Luţă Ioviţă a rămas până în zilele noastre cel mai vestit muzicant al Banatului. Şi cel mai mare taragotist al nostru.