La distanță de numai o lună am avut ocazia de a urmări discursurile despre Starea Uniunii atât în Federația Rusă (6 februarie), cât și în Statele Unite (8 martie). La o privire superficială, primul gând ar fi să le așezăm la mile distanță, așa cum o arată harta Atlanticului, și să repetăm, la nesfârșit, consolările noastre mioritice în care nimic nu se schimbă, nimic nu poate fi nou, nimic nu mai contează. Într-un scenariu de „final de istorie”, așa cum unii visau prin anii ’90, poate ar fi un exercițiu de igienă mentală individuală. Însă în anul de (ne)grație 2024, „istoria ne privește”, avertiza președintele Biden, libertatea și democrația sunt în pericol peste tot în lume și nu avem nici răgazul, nici dreptul să întoarcem capetele cu plictis. Dimpotrivă, credem că este momentul să întrebăm când ar putea fi posibil un discurs despre Starea Uniunii… Europene? Raportul anual privitor la statul de drept acoperă doar o parte a problemelor, este realizat în cea mai mare parte de către specialiști — tehnocrați, și nu politicieni. Ar trebui gândit un asemenea exercițiu de asumare politică și de dialog. Similar, sunt ani buni, poate decenii deja, de când nu am mai auzit un asemenea discurs privitor la starea națiunii române, chiar dacă cele pe care ni le mai amintim conțineau o serioasă doză de propagandă și promisiuni. Până la urmă, e greu de crezut că vreun politician de la vârful puterii ar pierde o asemenea ocazie. Dar, printre rânduri, am merita șansa de a afla ce se întâmplă cu noi și încotro ne îndreptăm ca societate.
Revenind la cele două discursuri rostite, e obligatoriu să amintim că ambele au venit în context electoral, cu Rusia organizând alegeri prezidențiale în 17 martie, iar Statele Unite aflându-se în plină derulare a alegerilor primare din cele două mari partide federale. Dar alegeri avem și în Uniunea Europeană (9 iunie), și chiar în numeroase state membre, astfel că ar trebui importată regula/obligația ca liderii să ne prezinte un rezumat. Cel puțin, în ecuația democratică a responsabilității și a dialogului social, societățile ar merita să aibă, din când în când, o imagine creionată de liderii politici și mai puțin de jurnaliștii mai liberi sau mai servili, cu acces relativ la informații și proiecte.
Ce am aflat din cele două discursuri? O încredere (postulată) în forțele proprii, în proiectele proprii, în programul de guvernare și în lista de priorități așa cum s-a formulat aceasta în urma numeroaselor vizite în teritoriu pe care Putin declară că le-a efectuat spre a lua „pulsul societății”. „Suntem capabili să soluționăm cele mai complexe sarcini și provocări, amenințări la adresa securității noastre, să ne dividă și să ne slăbească. În afara Occidentului, blamat pentru „tendințele colonialiste” și pentru că „încearcă să limiteze dezvoltarea Rusiei, să o distrugă și să-i folosească teritoriul în scopuri personale”, Rusia nu are probleme, riscuri, adversari. Uneori are aliați, cu precădere în grupul BRICS, dar, în esență, nu are nevoie decât de solidaritatea internă pentru a construi „prosperitatea viitorului”. În celălalt discurs, adversarii sunt omniprezenți, de la amintirea Războiului Civil la Donald Trump, de la marile corporații la republicanii din Congres, de la amenințarea rusă în Europa la Hamas. Dincolo de detaliile de politică internă, Putin stă la un pupitru departe de primele rânduri ale parlamentarilor din audiență și rostește discursul magistral. Biden are microfonul foarte aproape de membrii Congresului, nu uită să mai includă formule din limbajul american de fiecare zi, chiar dacă pune în discuție proiecte sau legi cu mare impact. Ceea ce se poate remarca de la început, discursul din Rusia e format din promisiuni, din planuri pentru următorii șase ani (mandatul prezidențial), proiecții pentru viitor. Doar câteva cifre vorbesc despre „realizări”, anume alocarea a 13% din PIB pentru apărare sau scăderea importurilor, de la 26% PIB în anii ’90 la 19% în 2023, cu o prognoză de 17% în 2030. Dacă amintim sancțiunile internaționale impuse Rusiei și înghețarea majorității contractelor comerciale dintre Moscova și Occident, scăderea de 7% nu înseamnă mare lucru. Are un sens în proiecția liderului rus de a reduce dependența de importuri, promovând producerea în țară a majorității bunurilor de care ar fi nevoie. Dar, în context mai larg, cota de 7% aproape că sfidează logica blocadei occidentale, știut fiind că Rusia a continuat să exporte în țările BRICS, în Africa și în țările musulmane chiar mai mult decât o făcea înainte de război.
Dincolo de ocean, președintele Biden a depus toate eforturile pentru a explica și a-și promova inițiativele legislative, cu precădere în domenii fierbinți pentru societate, cum ar fi asigurarea medicală, violența internă și migrația. Cum era de așteptat, problema taxelor și a costurilor exagerat de mari pentru medicamente și locuințe au stat în centrul atenției. Argumentele cele mai consistente au fost puse la lucru pentru a demonstra predilecția republicanilor pentru susținerea marilor companii care plătesc impozite mici sau nu plătesc deloc, cerând, în schimb, pentru bunurile și serviciile sociale pe care le oferă, prețuri extrem de mari pentru o majoritate a populației. Desprindem din discurs cifra de 1.000 de miliardari existenți în SUA, care plătesc, în medie, taxe de 8,2%, cu mult sub impozitele aplicate majorității salariaților. O altă cifră deloc liniștitoare este cea referitoare la 55 de companii americane mari care, în 2020, au înregistrat profituri de 40 de miliarde de dolari fără să fi plătit niciun fel de impozit sau taxe. Cum pandemia a lăsat răni adânci în societate, una dintre companiile nominalizate în capitolul taxe mici sau inexistente a fost Big Pharma. Practic, acest discurs a arătat extrem de clar clivajul din societatea americană între cei ce acumulează mari profituri nu întotdeauna cu respectarea legilor sau în baza unor legi speciale, promovate de administrația Trump cu scopul de a le proteja beneficiile; și o mare parte a societății, care are de achitat facturi mari și foarte mari pentru un nivel mediu de trai. Un exemplu de realizare a mandatului Biden ar fi, în acest dosar, legea Child Tax Credit, înjumătățind sărăcia infantilă prin tăierea taxelor plătite de milioane de familii din clasa de mijloc în timpul pandemiei. La polul opus, proiectul Social Security pare că încă are nevoie de votul din Congres, acolo unde, cum ne așteptam, republicanii se opun vehement. Așadar, avem o Americă de la care se așteaptă foarte mult, dar care trage după ea un uriaș deficit bugetar, redus, spune discursul președintelui, cu un trilion de dolari prin taxarea marilor companii. De asemenea, se urmărește plafonarea inferioară a nivelului de impozitare la venituri de 400.000 dolari pe an. La polul opus, marile companii au de plătit societății impozite care urmează să crească spre 25%. Pe susținătorii acestora, senatorii republicani i-a avertizat Biden să aprobe proiectele sale de lege, căci „istoria ne privește”. Să spunem că problema pe fond este impozitarea echitabilă sau capitalismul extrem pe fondul sărăcirii populației, precum și a bugetului federal. Aici este una dintre provocările grele ale campaniei electorale.
O a doua temă de neînțelegeri vine din sfera drepturilor și libertăților fundamentale: fertilizarea in vitro, dreptul la avort, violența împotriva femeilor, respectiv violența publică în școli, pe străzi, în viața de fiecare zi. Sub sloganul „femeile au putere electorală”, Biden a încercat din nou să atragă susținerea și înțelegerea taberei republicane conservatoare în jurul ideii de libertate a reproducerilor, respectiv libertatea de a alege. Cum America se vrea lăcaș al libertăților, restricțiile pe care femeile sau familiile le întâmpină în sistemul medical au ajuns subiect de aprige dispute. Cât privește violența publică, aflăm că a fost înființat Biroul pentru prevenirea violenței armate, în subordinea directă a Casei Albe, responsabil cu identificarea de soluții pentru victimele atacurilor din anii precedenți, cu proiecte de prevenție și, mai nou, cu proiectul de interzicere a deținerii și utilizării civile a armelor de asalt. Nu putem să nu amintim revolta din 6 ianuarie 2020, premergătoare transferului de putere dintre administrațiile Trump și Biden, dar și interminabilul șir de atentate din școli, magazine mari, locuri aglomerate. Desigur, pentru o campanie electorală, anunțarea unor asemenea preocupări este extrem de utilă, dar pentru Trump, care știe că ar mai putea avea nevoie de mobilizarea unor insurgenți sau de răzbunări locale, dosarul pare utopic și stupid în același timp.
În problema migranților, cele două tabere au, desigur, perspective opuse. Discursul președintelui Biden spune că ar fi fost suspendată trecerea frontierei pentru că instituțiile statului erau depășite de numărul extrem de mare de cereri, dar că această măsură ar fi fost una provizorie, până la reforma agențiilor specializate și angajarea a 4.300 de ofițeri de frontieră, respectiv 1.500 de agenți de poliție meniți să gestioneze situația. Avem, din partea democrată, un proiect care creează locuri de muncă și, respectiv, promite să urgenteze soluționarea cererilor de azil de la șase ani la șase luni. Totul este prezentat sub umbrela dreptului la migrațiune, sub amintirea faptului că mai toți cetățenii americani au venit, la un moment dat, de altundeva, dar că tuturor trebuie să li se ofere un tratament decent. La polul opus, republicanii care se grăbeau să ridice garduri de separare și protecție au profitat de ocazie spre a critica închiderea provizorie a rutelor de migrație prin încălcarea drepturilor la liberă circulație.
Aici se impune o paranteză cu aer optimist, de sorginte europeană. Tot mai multe state din UE au început să formuleze politici împotriva migranților care încalcă ordinea publică sau incită la violență. Cu excepția politicienilor extremiști, nu vorbim despre deportarea în masă, ci despre extrădarea celor care folosesc teritoriul european pentru a-și finanța și organiza acțiuni teroriste. La recent desfășuratul summit al popularilor europeni, doamna Ursula von der Leyen a reiterat acest punct de convergență a politicilor naționale: „Noi decidem cine vine în Europa, nu rețelele de crimă (n.n. — organizată)”. Aici, întreaga lume euro-atlantică pare să vorbească un dialect comun, primind pe toată lumea, dar selectând pe cei ce respectă standardele civilizației.
„Fără Rusia nu există pace solidă în lume”, sublinia Vladimir Putin. Dar pentru ca Rusia să existe pe hartă așa cum dorește președintele rus, a cerut insistent dezvoltarea capabilităților militare, cu precădere a celor de înaltă precizie, reforma instituțiilor militare și a industriei de apărare, a promis tot ce este necesar pentru a asigura securitatea cetățenilor țării, și aceasta, în contextul deplinei responsabilități dezvoltate încă din 2017 (?) în domeniul folosirii armelor nucleare. Este, spune în recentul discurs, o mare minciună faptul că Moscova ar urmări atacuri nucleare orchestrate din spațiul cosmic, dar și această teorie este parte din tentativa Occidentului de a destabiliza Federația Rusă, uitând „destinul celor care au încercat să ne invadeze teritoriul. Acum va fi mult mai tragic”, avertizează în aplauzele tovarășilor încremeniți în sală.
O soluție pentru stabilitatea și revigorarea Rusiei o constituie „noua structură financiară globală” creată împreună cu „țările prietene”, în timp ce „Occidentul își discreditează propriul sistem bancar”. Posibil ca referințele să fi fost la deciziile de înghețare a activelor ruse din acest bănci, dar traducerea sky news.com nu a dat detalii. Am asistat, însă, la un lung șir de promisiuni de reforme în vederea asigurării „sustenabilității economiei” prin investiții majore în domenii precum cel sanitar, educațional (inclusiv prin deschierea a 25 de noi universități, prin renovarea, modernizarea și dotarea școlilor), prin susținerea pregătirii inginerești, reforma infrastructurii de transport și acordarea de ajutoare zonelor defavorizate. Dincolo de cuvinte, se vede competiția tacită cu China, sentimentul de frustrare în fața superiorității dinamicii economiei vecine. Dar nu a spus niciun cuvânt despre nicio țară concretă, cu excepția Ucrainei, unde luptă și mor eroii patriei, iar „compatrioții” din Donbas așteaptă susținere și protecție.
Președintele Biden, însă, a felicitat Finlanda și Suedia pentru aderarea la NATO, a cerut insistent Congresului să susțină Ucraina („Nu vom abandona”), a prezentat relativ echidistant situația din Orientul Mijlociu („Israelul are dreptul să lupte împotriva Hamas”) și a subliniat că SUA are nevoie de competiție cu China, dar nu de conflicte. Complexă formulare. În plus, spre a liniști opoziția republicană, a repetat că nu va deplasa trupe americane, nici în Ucraina, nici în Orientul Mijlociu, creând, în schimb, un cap de pod în Gaza pentru livrarea de ajutoare umanitare.
Pe de-o parte, așadar, promisiuni sociale, morala tradițională, creștere demografică, ajutoare, investiții, reforme urgente; la Washington, „onestitate, decență, demnitate, egalitate”, spune discursul președintelui. Solemnitate și apret protocolar, respectiv o tânără deputată republicană, Katie Britt, luând cuvântul spre a combate (destul de anemic) discursul președintelui. Puține răspunsuri, de ambele părți, multe necunoscute, aparențe bine salvate. Istoria care ne privește va spune tot ce a rămas, deocamdată, suspendat.
