Am trecut recent prin Oradea. Mărturisesc că nu mai văzusem orașul de pe Crișuri de vreo patru ani. Chiar și atunci, în urmă cu patru ani, comparativ cu alți niște ani mai devreme, să tot fi fost prin 2014, capitala Bihorului arăta mult schimbată, plină de dinamism și însuflețire în raport cu mohoreala anilor 1990 și chiar 2000.
Să recunoaștem, Oradea a arătat mereu bine, grație unei anume eleganțe puse în scenă de clădirile sale delicate și semețe în același timp, multe construite în rafinatul stil Secession. Chiar și în comunism, vizitând orașul în câteva rânduri, împreună cu părinții, am fost sedus de frumusețea Palatului „Vulturul Negru”, cu rotunjimile sale dăltuite cu sufletul de arhitecții Marcell Komor și Dezső Jakab. Minunatele vitralii curbate ale edificiului mă făceau să cred că mă regăseam într-o cu adevărat „minunată lume nouă”, cea terestră, de tip occidental, nicidecum în aceea propusă de Huxley.
Nu mai spun de țesătura din care era și continuă să fie compusă populația acestui oraș, cu oameni liniștiți și muncitori, indiferent de etnie, scurgându-se tăcuți și decenți pe străzile curate și civilizate ale bătrânului burg ardelean.
Într-o țară și o societate abrutizate până la saturație de proasta guvernare, fie centrală, fie locală, un nume răsărea mereu în eter de pe buzele orădenilor cu care m-am tot întâlnit în anii din urmă, în scurtele mele peripluri orădene. Bolojan. Ilie Bolojan.
Am aflat de omul acesta pe vremea când era secretarul guvernului condus de Tăriceanu în tumultuoșii ani ai guvernării PNL-PDL. Cineva, nu spui cine — persoană importantă! —, din politica vremii, îmi tot împuia capul cum că adevăratul lider al acelui guvern era el, Bolojan, și nu țanțoșul fost model din comunism, C.P. Tăriceanu.
Mai târziu, ajuns primar al Oradei, după ce-a refuzat tot felul de alte demnități naționale, inclusiv propunerea „otrăvită” a lui Iohannis de a-i fi prim-ministru, insul respectiv a schimbat realmente fața acestui oraș. Salba de clădiri renovate impecabil de meșterii puși la treabă chiar de el, pasajele și podurile construite de la zero și multe alte realizări edilitare, vizibile, cu ochiul liber, la tot pasul, stau mărturie că nu suntem exclusiv țara bietului Manole și nici a mâncătorilor de oameni din neprețuita, altfel, baladă autohtonă Miorița.
Și totul s-a transformat în manieră europeană cu un buget de două ori mai mic decât — ca să ajungem la oile noastre — cel al Timișoarei. Cu mulți, foarte mulți bani europeni însă, accesați și folosiți la centimă pentru a face din Oradea un spațiu de locuit frumos și bun de pus în rama sufletului localnicilor.
S-or mai fi furat și pe la ei niscaiva bani, s-or mai fi risipit și fără noimă alte fonduri pentru o anume estetică îndoielnică, cum ar fi bordurile, nelipsite de pe anumite bulevarde, ori lalelele olandeze plantate prin te miri ce parcuri. Dar, summa summarum, ce-a rămas de pe urma activității de primar a lui Bolojan se vede și din avion, nu doar străbătând la pas frumoasele piațete și străzi centrale ale Oradei. Așa stând lucrurile, nu ar face bine timișorenii, amăgiți și intoxicați de vorbăria nesfârșită a ultimilor doi edili, Robu și Fritz, care, în afară câtorva mărunte spoieli, nu au lăsat nimic magnanim în urma lor, să-i ceară — ce scriu eu aici?! —, să-l roage, pe Ilie Bolojan să candideze pentru Primăria Timișoarei?
Ar fi unica și cea de pe urmă șansă să apucăm să vedem în capitala Banatului — o așezare cu un buget de aproape jumătate de miliard de euro — un stadion nou și o polivalentă făcută de la zero și, în esență, un oraș care să respire a Europa în fiecare zi, nu doar un singur an, cel abia trecut, așa cum a trecut, drăguțul de el.
