Capitala Macedoniei de Nord, Skopje, a fost gazda reuniunii ministeriale a OSCE, desfășurată sub ambițiosul motto: „Este despre oameni”. Făcând o clară trimitere la anii de început ai organizației, ani în care problema drepturilor omului era, într-adevăr, primordială, acest motto „joacă în altă ligă” decât realitatea și a pus, în ultima vreme, sub semnul întrebării însăși rațiunea de a fi a organizației. Creată, la începutul anilor ’70, drept Conferință pentru Securitate și Cooperare în Europa, OSCE a intrat pe prima scenă a politicii internaționale prin nepieritoarele Acorduri de la Helsinki, din 1975. Menite să ofere o bază de dialog între Est și Vest, în plin Război Rece, aceste documente au inclus o serie de reguli și principii frumoase din punct de vedere retoric, dar greu de aplicat, atunci și acum, în special de către țările împotriva cărora fuseseră gândite. Acordurile cuprind aceste principii în patru grupe tematice (numite și coșuri, „basket”), care subîntind: principii referitoare la relațiile dintre țări — cu referire expresă la inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor membre, soluționarea pașnică a conflictelor și respectarea drepturilor omului; cooperarea economică și științifică (al doilea coș); libertăți, schimburi culturale și statutul jurnaliștilor (cel de-al treilea coș) și, respectiv, procedurile interne, în cel de-al patrulea coș. La ora semnării inițiale, Moscova a fost convinsă că aceste Acorduri reprezentau doar un alt document fără valoare, mai cu seamă că CSCE (cum se numea pe atunci) nu avea putere să impună aceste principii, nu avea instrumente sancționatoare față de cei ce le încălcau. Desigur, scopul principal era aducerea Europei de Est și a URSS cât mai aproape de standardele referitoare la drepturile omului și la respectul suveranității, așa cum apăreau acestea în toate documentele internaționale, cu precădere în cele ale Națiunilor Unite. Deși, realist vorbind, era, cumva previzibil că o asemenea evoluție avea să fie greoaie sau inexistentă, aceste documente au dat greutate mișcărilor de rezistență din „Europa de Est” și au ajuns să stea față în față cu liderii de la Kremlin, care se angajaseră, prin semnătură, să respecte ceea ce nici nu concepeau a fi necesar.

Organizația cuprindea, atunci, toate statele europene, cu excepția Andorrei și a Albaniei lui Enver Hoxha, dar și state precum USA și Canada. Între timp, au aderat numeroase țări desprinse din fosta Uniune Sovietică, din Asia și nordul Africii, altele au statut de parteneri, acoperind aproape întreaga emisferă nordică; au fost semnate noi documente privitoare la Noua Europă (1990), adică Europa de după căderea Cortinei de Fier, la schimbul de informații militare, non-proliferarea și transferul armelor convenționale, Tratatul Cerurilor Deschise (1992). Activitatea organizației s-a extins spre monitorizarea alegerilor, a libertăților fundamentale, a drepturilor minorităților. Dispune de câteva instituții de lucru, precum cele trei birouri din Varșovia, Viena și Haga, un Consiliu permanent, o Adunare Parlamentară și o Troică prezidențială, dar nici acestea nu au forță imperativă în statele membre. Mai mult, deciziile se iau prin consens, ceea ce, în vremuri democratice aduce un plus de flexibilitate și pragmatism, dar, desigur, în momente de conflicte reci sau extrem de fierbinți, unele state pot profita prin refuzul de a-și da acordul sau de a semna, amânând sau paralizând activitatea OSCE.

Este exact ceea ce se petrece de aproape doi ani, de când, urmare a invaziei Rusiei în Ucraina, Moscova a fost exclusă din Consiliul Europei, sancționată de numeroase alte organizații, interzisă în diferite contexte. Se pare că, prin diferite tertipuri, pe care noi, în „Est” le-am mai văzut pe scena politică, a adus OSCE în pragul colapsului, discutându-se chiar dacă organizația mai are vreun sens, dacă merită a fi resuscitată și, dacă da, ce fel de relații să mai mențină cu puterea de la Kremlin. Astfel, în timp ce Ucraina a cerut OSCE excluderea Rusiei, vinovată de „moartea lentă” a organizației, Serghei Lavrov se adresa reporterilor cu un aer de superioritate și plictis: „Sentimentul central e cel de indiferență. Organizația s-a transformat deja într-o entitate care mă lasă indiferent față de ceea ce i se va întâmpla în continuare”. Într-un alt interviu, a fost însă și mai direct: „OSCE a devenit o anexă a NATO și a Uniunii Europene. A ajuns la marginea râpei. Are vreun sens să investim în revitalizarea ei?”.

Cum se întâmplă de obicei, răspunsul nu se spune, dar se arată gestual. În cazul de față, delegația rusă a făcut tot posibilul să fie de față la Skopje, în ciuda criticilor și a interdicțiilor de călătorie. Obținând — sau nu — dreptul de survol al spațiului aerian bulgar, apoi aprobarea din partea Greciei, Serghei Lavrov a ajuns la Skopje, a participat la toate sesiunile conferinței, a dat declarații de presă și, mai ales, a respins preluarea, anul viitor, a președinției OSCE de către Estonia, așa cum rezulta din formula rotativă, pe motiv că este stat NATO. Desigur, nu este singurul stat NATO membru OSCE, dar Estonia a afișat, încă de la începutul „operațiunii militare speciale din Ucraina” o poziție fermă de condamnare a acțiunilor Moscovei. O asemenea problemă era în măsură să paralizeze funcționarea organizației, dar țările membre au ajuns la un acord pentru nominalizarea Maltei pentru anul 2024 și deblocarea potențialei crize. Este o asemenea atitudine dovada „indiferenței”? Sau este altceva?

Să spunem că, odată ce Rusia și-a confirmat prezența la Skopje, ministrul de Externe al Ucrainei, domnul Dmitro Kuleba, a anunțat că nu va participa la întrunire cu toate că „Ucraina rămâne fidelă principiile OSCE și e gata să continue să lucreze cu partenerii pentru a restabili respectul față de Actul final dela Helsinki, în particular prin implementarea Formulei de Pace propuse de președintele Volodimir Zelenski”. În altă ordine de idei, a cerut organizației să ia act de faptul că Rusia „abuzează de regula deciziilor prin consens, apelând la șantaj și amenințări deschise, blocând consensul asupra unor probleme-cheie și deținând ilegal trei oficiali OSCE ucraineni de peste 500 de zile”. „A creat o criză existențială în OSCE și a transformat-o într-un ostatec al capriciilor și agresiunii sale.” Solidari cu această poziție, miniștrii din Polonia și țările baltice au refuzat și ei participarea la summit, iar ministrul de Externe estonian, Margus Tsahkna, a declarat: „Locul lui Lavrov este la un tribunal special, nu la masa OSCE”. Chiar și ministrul Apărării din Macedonia de Nord și-a exprimat consternarea cu privire la vizita lui Lavrov în țara sa, subliniind că: „Nu văd niciun motiv pentru prezența lui aici”. La rândul său, secretarul de stat american Anthony Blinken a participat doar la un dineu din pre-ziua întrunirii, evitând întâlnirea cu Lavrov.

În contrast deplin cu aceste luări de poziție, site-ul „Russia briefing” constată cu bucurie că Vestul a înțeles că are nevoie de dialog cu Rusia, că „nu poate câștiga” în Ucraina și caută, acum, canale de negociere și de reluare a relațiilor politice cu Moscova. În plus, menționează o declarație a lui Serghei Lavrov, prin care acesta a numit câteva state europene ai căror miniștri și-ar fi declarat dorința de a-l întâlni și a căuta formule pentru normalizarea relațiilor bilaterale. Între aceste capitale, a numit Berlinul, Parisul, Viena, Sofia, Praga, Atena și, bineînțeles, Budapesta. Nu știm cât a fost retorică și cât realitate, cert e că Lavrov încearcă să spargă unitatea blocului comunitar, în timp ce liderii politici europeni nu par dornici să meargă atât de departe.

În comunicatul de presă remis de biroul lui Serghei Lavrov este deplânsă orientarea OSCE spre susținerea Ucrainei în locul unor probleme presante în regiune, precum „combaterea terorismului și a traficului de droguri, salvarea valorilor tradiționale, înfrângerea neo-nazismului, prevenirea distorsionării istoriei sau creștino-fobia. În același timp, Rusia consideră că își îndeplinește cu asupră de măsură îndatoririle ce decurg din apartenența sa la OSCE, oferind „rezumate periodice ale progresului în îndeplinirea obiectivelor operațiunii militare speciale, informații privind crimele de război comise de regimul de la Kiev, atacurile asupra Bisericii Ortodoxe Ucrainene (n.n. — subordonată Moscovei) și a campaniei Ucrainei de abolire a folosirii limbii ruse și de persecutare a presei de limbă rusă”. Desigur, NATO este vinovat de continuarea campaniei militare și de izolarea politică a Rusiei.

În fața unor asemenea poziții, singurul politician convins — ca întotdeauna — că adoptă poziția diplomatică ideală, Josep Borrell, „ministrul de Externe al UE”, a încercat să explice că era importantă prezența lui Lavrov în persoană pentru ca liderii europeni să aibă ocazia de a-i adresa în mod direct plângerile lor și de a-l dota cu toate mesajele necesare pentru reforma deciziilor de la Kremlin. Nu e clar cine l-a crezut sau dacă, nu e clar cum a putut „uita” umilința pe care i-a administrat-o Vladimir Putin la începutul războiului, cert e că domnul Borrell se află într-o continuă campanie de delegitimare a poziției sale și, implicit, a poziției UE ca jucător internațional. Pentru a face întregul spectacol mai interesant, deși este o tragi-comedie, declarația miniștrilor prezenți la Skopje, precum și „Declarația de deschidere a UE cu ocazia celei de-a 30-a întâlnire a Consiliului Ministerial OSCE” îl contrazic în totalitate. Acolo putem citi, fără nevoia vreunui dicționar diplomatic, condamnarea fermă a agresiunii Rusiei în Ucraina, a „violării flagrante de către Federația Rusă a dreptului internațional și a principiilor OSCE”. Urmează o lungă listă cu documente fundamentale OSCE și ONU încălcate prin acest război, precum și prin alte acțiuni ca, de pildă, invadarea Georgiei în 2008 și a Ucrainei în 2014, documente ce includ „principii care nu sunt nici negociabile, nici nu fac obiectul vreunei revizii sau reinterpretări”. Este vorba, aici, tocmai despre principiile pe care le-am menționat la început, precum abținerea de la folosirea forței, respectul suveranității, integrității teritoriale, inviolabilității frontierelor, respectiv protejarea drepturilor și libertăților fundamentale. Sunt, din nou, amintite „frontierele recunoscute internațional” ale Ucrainei și Georgiei, respectul suveranității și integrității teritoriale a Moldovei, nevoia implementării acelorași principii în Caucaz, între Armenia și Azerbaijan.

Abia cu aceste considerente clar exprimate s-a putut trece la celelalte probleme ale agendei, chiar dacă la fel de presante: locul și rolul societății civile (să nu uităm importanța acesteia în anii de după intrarea în vigoare a Acordurilor de la Helsinki), impactul degradării mediului asupra securității globale, drepturile jurnaliștilor — în special protecția femeilor care lucrează în media și care sunt, și azi, trei sferturi dintre ele, victime ale amenințărilor, arestului sau asasinatelor. „Să nu uităm că siguranța femeilor jurnaliste nu este doar o problemă de bunăstare personală, ci o problemă colectivă și o responsabilitate colectivă. Atunci când sunt atacate, nu e doar un atac asupra lor ca indivizi, ci asupra esenței libertății media și a democrației”, a subliniat doamna Teresa Ribeiro, reprezentant OSCE pentru libertatea presei.

Un alt document important a fost „Micuța carte verde a schimbărilor climatice”, pregătită pentru acest summit, discutată într-un eveniment special dedicat modificărilor de mediu și, în cele din urmă, aprobat prin consens.

Desigur, tema cea mai arzătoare a fost situația din Ucraina. Un număr de 43 de state membre (din totalul de 57) au semnat o declarație comună de condamnare a Holodomor-ului, eveniment petrecut în urmă cu 90 de ani din inițiativa și sub coordonare stalinistă, menit să distrugă, prin înfometare, cea mai mare parte a populației ucrainene. În ceea ce privește situația actuală, delegațiile prezente la Skopje au convenit asupra unei Declarații comune în care se subliniază nevoia de încetare a războiului împotriva Ucrainei, consolidarea societății civile din această țară și responsabilizarea tuturor statelor în sensul angajamentelor asumate în domeniul drepturilor omului.

„În ultimii trei ani am văzut cât de multe are de oferit organizația aceasta. Tot ceea ce facem — indiferent că luptăm împotriva corupției și a crimei organizate, că monitorizăm alegeri, întărim securitatea jurnaliștilor femei sau antrenăm gardieni de frontieră în domeniul standardelor drepturilor omului —, facem pentru a susține oamenii din întreaga regiune și de dincolo de aceasta”, a declarat doamna Helga Maria Schmid, secretar general OSCE, cu ocazia prelungirii mandatului său. Așadar, o organizație menită să protejeze oamenii, înainte de toate — fie că vorbim despre deținuții politici, jurnaliști, victimele unor regimuri autoritare sau chiar despre drepturile și libertățile societăților din state democratice, reușește să se bucure de prezența a peste 70 de delegații, cu mai mult de 1.000 de reprezentanți, care, fără a avea, neapărat, viziuni identice, simt nevoia protejării unui nucleu de valori și principii, fără de care cine știe dacă ar fi căzut Cortina de Fier sau dacă am mai fi fost, și azi, prizonierii ei. Rusia crede că organizația este „întreținută artificial”, fiind, clar, mai incomodată de OSCE decât au fost liderii sovietici de Charta 77. Atunci, societatea civilă nu avea prea multă putere, azi lumea democratică învață să o prețuiască. Iar solidaritatea fermă în jurul principiilor fondatoare dă mari bătăi de cap celor care le-au luat în derâdere atunci ca și acum.