Adrian Marcu

Există în prozele lui Mircea Pora un sentiment al zădărniciei, un anume final rareori fericit, în pofida dozei masive de umor pe care aproape toate povestirile lui o conțin, fără rezerve.

Personajele sale, mereu supuse ironiei și sarcasmului de către autor, fac multe și mărunte, vorba cronicarului, dar sfârșesc prin a transmite cititorului o tristețe palpabilă, însoțită de senzația că, orice ar face, în final sunt învinse de mecanismele unei existențe nici pe departe comice.

Găsim, în aceste schițe, dar și în prozele mai extinse ca dimensiuni, o continuă provocare a cotidianului, a faptului divers, în care oameni mărunți îndeobște (dar și figuri politice naționale sau din administrația locală) sunt luați în răspăr fără milă și arătați în toată mizeria lor morală.

Mircea Pora excelează însă în creionarea portretelor acestor oameni, fie că sunt indivizi patibulari, ale căror vicii și virtuți îndoielnice distrug viețile celorlalți, fie oameni obișnuiți, sărăciți de valori materiale și, înainte de toate, de sentimentul utilității lor pe acest pământ. Astfel încât, citind povestirile lui Pora, te întrebi ce s-ar întâmpla cu personajele sale dacă nu ar fi, mai mereu, învăluite în ironie fină și într-o înțelegere duioasă a semnificațiilor vieții.
În una din povestirile cuprinse în volumul Cineva demult a scris, apărut, recent, la Editura Eikon, ca mai toate cărțile sale din ultimii ani, care se intitulează „Tastele”, personajul principal, un scriitor, încearcă să afle dacă a ieșit pe piață revista unde i-au fost publicate câteva proze. O face prin intermediul telefonului, apelând serviciile primăriei din orașul unde apare publicația. Tot ce reușește să afle bietul scriitor este că nimeni de prin birourile acelei primării, pe banii căreia este editată revista cu pricina, nu știe nimic despre soarta publicației, fiind invitat să apese, la nesfârșit, tastele telefonului pentru a da, în final, de cineva care să-l lămurească ce și cum…

Într-o altă proză din același volum, care se cheamă „Viroza”, autorul pune în gura personajului principal toate spaimele și incertitudinile pe care o banală, aparent, viroză o provoacă într-o comunitate anume. Deși nu este numit în mod direct, e limpede că avem de-a face cu celebrul Covid și cu ravagiile produse de acesta printre oamenii planetei nu cu mult timp în urmă.

Fie că e vorba de un jurnal în toată regula, cum este cazul volumului De la Ohaba la Paris, în care Pora povestește avatarurile vieții sale în comunismul agonizant până în momentul „evadării”, cu familia, într-un Paris mai degrabă ostil autorului, fie că vorbim de o altă suită de proze scurte, ca acelea din cartea intitulată, sarcastic, firește, Eu, profesor Ion Apostolescu, în textele lui Mircea Pora regăsim aceeași veche și stăruitoare ironie a tristeții.

Numeroși critici literari au scris, în ultimii douăzeci de ani, despre cărțile de proză ale lui Mircea Pora. Cei mai mulți dintre ei au remarcat originalitatea scriiturii sale, impecabila înțelegere a umanului și a comicului de situație din viața de zi cu zi a personajelor creionate de scriitorul bănățean. Aș încheia cu un citat dintr-o cronică mai amplă, scrisă pe marginea cărților acestuia, de excelentul romancier și autor de proză scurtă Bedros Horasangian, care, cred, l-a „citit” cel mai bine pe Mircea Pora și i-a înțeles, cu adevărat, eroii povestirilor sale:

„Mă bucur foarte mult că pot însoţi acest text cu gândul meu bun şi aprecierile unui vechi cititor de proză. Mircea Pora scrie concentrat, mânuiește o limbă română extrem de musculoasă, textele au ritm şi culoare. Un scriitor român contemporan cu noi, din clasa lui Liviu Rebreanu şi Radu Petrescu, care ar merita mai multă atenţie şi interes din partea cititorilor. Dacă nu şi preţuire şi respect. Pe al meu poate conta oricum”.