Lumea trece prin schimbări profunde. Și, în disprețul istoriei — despre care, cândva, Fukuyama ne spunea că și-a atins sfârșitul —, lumea se reașază într-un model pe care umanitatea l-a mai experimentat cu câteva decenii în urmă: bipolarismul. Doar că, astăzi, relația Est-Vest nu se mai construiește în jurul Statelor Unite și al Uniunii Sovietice, ci în jurul blocului occidental (reprezentat de NATO și, parțial, de Uniunea Europeană) și Republica Populară Chineză. Cei doi mari „jucători” ne propun ca model de viață capitalismul ghidonat de mari corporații, plasate, prin mijloace mai subtile sau, dimpotrivă, mai categorice, sub controlul deciziei politice și, până la urmă, sub cel al statului. În niciuna din aceste două lumi economia nu este perfect liberă și nici complet deschisă competiției corecte. Acesta este numitorul comun al celor două superputeri. Ceva însă le desparte. În primul rând, regimul politic pe care ele înțeleg să-l asume, să-l promoveze și — deloc lipsit de importanță! — să-l exporte. Blocul occidental mizează pe democrația reprezentativă, de factură liberală, care se definește prin pluralism politic și economic, prin recunoașterea drepturilor și a libertăților fundamentale, printr-o justiție independentă, detașată de decizia politică, și prin asistența socială a unor largi categorii de persoane, respectiv prin garantarea unui nivel de trai decent. La rândul ei, Republica Populară Chineză nu-și ascunde preferința pentru partidul unic, pentru o restrângere drastică a drepturilor și a libertăților cetățenești și pentru o justiție pusă în slujba ideologiei comuniste „de rit oriental”. Pariul câștigat de chinezi este că au reușit să demonstreze că poți face capitalism — și încă unul performant — chiar și în ambientul unei „dictaturi a proletariatului”. Ce bună glumă! Timp de peste 100 de ani, în toată lumea, proletariatul a luptat pentru nimicirea capitalului și a capitaliștilor „exploatatori” pentru ca, astăzi, în Republica Populară Chineză, același proletariat să ajungă în postura de a se bucura de binefacerile „capitalismului de stat”. Cred că Marx e năucit de-a binelea.
Dincolo însă de diferențele mai sus menționate, care, desigur, pot fi explicate de istorici, antropologi, economiști sau politologi, un alt lucru deosebește lumea occidentală de răsăritul chinez: modul de viață. Lumea euro-atlantică trăiește din datorii și pe datorie. O spun toate analizele și mai toate statisticile. Datoriile suverane ale unor state din emisfera vestică depășesc cu mult produsul intern brut al acestora și continuă să crească într-un ritm amețitor. În acest răstimp, China acumulează rezerve bănești impresionante, cu care creditează zeci de țări, iar balanța ei comercială este, de regulă, pozitivă. Pe scurt și în mai puține cuvinte, vinde mai mult decât cumpără și produce mai mult decât consumă. Sunt sigur că, dintre cititorii mei, unii vor sări și-mi vor reproșa că, în realitate, China vinde pentru că are unde și la cine, iar dacă Vestul se supără, poate renunța ușor la produsele pe care colosul comunist le exportă și, astfel, el poate ajunge precum Imperiul Otoman odinioară: un uriaș cu picioare de lut, gata oricând să se prăbușească. Să-mi fie cu iertare, dar cred că multe din statele lumii au ajuns într-un punct în care nu-și mai pot permite să renunțe la relațiile comerciale angajate cu Republica Populară Chineză. În orice caz, nu fără a produce suferință în propriile lor economii. Iar țările occidentale trebuie să facă față acestei realități pe cât de crude, pe atât de greu de ocolit.
În condițiile mai sus arătate, părem o lume aproape fără ieșire. Detest pesimismul. Mi se pare, după caz, ne- sau contra-productiv. Dar realitatea zilelor noastre ne pune în fața unor opțiuni greu de acceptat. Fie continuăm să servim pulpa de curcan — aceea pe care americanii o consumă, cu un soi de evlavie, de Ziua Recunoștinței —, dar obligați să nu uităm că mâncăm pe datorie, fie ne vom restrânge la blidul de orez, pe care însă va trebui să-l așteptăm tot din China, dar pe care îl vom consuma mândri de faptul că, prin „sihăstria” auto-asumată, vom face economii și, poate, vom mai scăpa din datoriile sufocante în care ne-am scufundat de decenii. Nouă, europenilor ieșiți de circa trei decenii din marasmul socialismului, nu ne este deloc drag modelul „gamelei de orez”, servite pe ștergarul roșu, decorat în auriu cu figura unei seceri încrucișate cu un ciocan. Încă traumatizați de lipsurile și de rafturile goale ale magazinelor de stat de dinainte de 1990, românii preferă — și îi înțeleg! — modelul pulpei fragede de curcan. Ne place să o consumăm în zile de sărbătoare, atunci când nu se cuvine să ne gândim la datorii, subiect care poate fi serios abordat și după festin. Numai că datoriile rămân datorii. Iar Europa încearcă să iasă din acest veritabil marasm imaginând scenarii care mai de care mai hazlii: dușul săptămânal, făina din gândaci, carnea făcută în laborator, haina purtată îndelung, renunțarea la combustibilii fosili și, cât de curând, la orice sursă de energie care nu este absolut vitală ș.a.m.d. Calea propusă de Europa — mai precis, de birocrații de la Bruxelles — pare a fi, din păcate, singura pe care oamenii din această parte de lume o pot imagina pentru a consuma mai puțin și, implicit, pentru a economisi mai mult. Urmând acest model original-european, s-ar putea să scăpăm de grija „gamelei (chinezești) de orez (chinez)”, dar, în mod sigur, de pulpa de curcan nu vom mai avea parte. Nici noi și nici generațiile care vin.
