Alegerile parlamentare desfășurate în Polonia duminică, 15 octombrie, aveau o miză istorică și au reușit să aducă la urne 73% din populația cu drept de vot, cea mai consistentă prezență de după 1989, adică din istoria celei de-a treia republici poloneze. Scrutinul a fost organizat la termen, fără sincope de-a lungul campaniei electorale. Greutatea a venit din partea forțelor care se înfruntau și mai cu seamă a celor două nume mari ce au polarizat viața politică a ultimelor două decenii (!!!) și au mobilizat energiile sociale. Foști „ucenici” ai sindicatului Solidaritatea, Donald Tusk și Jaroslaw Kaczynski, duc o luptă crâncenă nu doar între ei, ci și între două direcții posibile de evoluție a Poloniei. Intervievat asupra celor doi politicieni, Lech Walesa declara: „au o înțelegere complet diferită asupra a ceea ce înseamnă a fi politician. Aș spune că Tusk e convins că democrația e un sistem bun, dar pentru Kaczynski democrația e un posibil obstacol în calea împlinirii voinței sale”. Polonia, să nu uităm, a avut parte de „terapia de șoc” a anilor ’90, orchestrată de binecunoscutul Leszek Balcerowicz, ministru de Finanțe, șef al Băncii Naționale, vicepremier. Întreaga regiune central-europeană privea cu jind la curajul cu care a adoptat măsuri dure de reformă, dar rezultatele sociale (!) au început să se vadă mult mai târziu. La nivelul urban și, respectiv, în jumătatea vestică a țării, mereu mai dezvoltată, reușita procesului de tranziție post-comunistă a dat mereu credit electoral partidelor liberale sau de centru-dreapta, în timp ce localitățile rurale și regiunile estice, cu precădere cea sud-estică, au rămas mai conservatoare, mai închise, mai dependente de protecția statului, de ajutoare bănești și scutiri de taxe. În timp, aceste diferențe nu doar că s-au acutizat, dar au atras și alte teme: poziția față de Rusia, de Germania, de Uniunea Europeană, importanța presei libere sau reformele instituționale, în special reforma în domeniul justiției. Transpuse în încleștarea dintre Tusk și Kaczynski, cele două poziții au modelat și acuzele pe care și le transmit reciproc: „Tusk e spion rus”, spune Kaczynski, în timp ce își dorește o Europă în care fiecare țară să fie condusă autoritar, după model rusesc (spune Tusk); „Răul pur, dușmanul națiunii, un trădător ce trebuie exterminat moral” (Kaczynski despre Tusk), în timp ce fostul președinte al Consiliului European (2014–2019) îl declară pe contracandidatul său drept un ins total deconectat de la viața reală, care va trebui să răspundă în instanță pentru violarea statului de drept și abuzul de putere cu care a acaparat instituțiile publice în folos personal și al PiS (partidul Lege și Justiție); Tusk va vinde complet Polonia către UE”, respectiv „Kaczynski va înlocui apartenența Poloniei la UE cu un stat autoritar, modelat după Rusia lui Putin”. Iar lista de departe de a se sfârși aici. Financial Times insistă că, dincolo de cele două nume de politicieni, avem de-a face aici cu frământările societății poloneze în căutarea drumului său post-comunist și a profilului de societate care i se potrivește mai bine. „Această eră nu s-a încheiat încă, și de aceea Kaczynski și Tusk sunt încă lideri politici, iar lupta lor este atât de importantă”, a declarat deputatul de opoziție Slawomir Nitras, pentru F.T.

Pe de altă parte, date fiind problemele interne și cele geopolitice, este posibil ca, la finalul acestui ciclu electoral, temele majore ale Poloniei să se fi limpezit. Dincolo de cifre și de retorica politică, Polonia s-a angajat, în 1989, pe un drum al reformelor, dar nu l-a finalizat. Faptul că anumite teme încă mobilizează electoratul, faptul că PiS reușește să obțină procente importante în alegeri cu toate stângăciile și ilegalitățile comise timp de opt ani (2015–2023) arată că multe țintele economice, sociale sau politice nu au fost atinse, nici explicate, nici asumate de către societate. Există o breșă tot mai adâncă între susținătorii celor două tabere, pe care le-am putea descrie scurt în democrați-reformiști, respectiv conservatori-naționaliști-etatiști. La nivelul PiS, orice strategie de democratizare reprezintă un afront la profilul fundamental catolic al societății și trebuie reprimat fără rest. La polul opus, reformele nu contravin credinței și trebuie implementate responsabil tocmai spre a ridica nivelul de trai și puterea economică a Poloniei.

Pentru a face situația și mai complicată, în jurul celor două formațiuni mari — Partidul Lege și Justiție (conservator) și, respectiv, Platforma Civică (centru-dreapta) — gravitează o serie de partide mijlocii ca dimensiuni, dar importante în aritmetica electorală. Mai precis, de intrarea lor în Parlament depinde poziția finală a celor două mari forțe și, implicit, structura guvernului. Conform exit-poll-urilor, PiS are în jur de 36,8% din voturi, ceea ce îi va aduce 200 de mandate din cele 460 ale camerei inferioare — Sejm —, iar Coaliția Civică (KO, grupare ce include Platforma Civică, sub coordonarea lui Donald Tusk) e creditată cu 31,6% (163 de mandate). Aici încep problemele. Pentru o majoritate care să poată susține guvernul e nevoie de 231 de deputați. E clar că fiecare forță politică are nevoie de aliați la guvernare. Dacă partidele mici și mijlocii trec pragul electoral de 5%, ele pot, în măsura orientării și intereselor lor, să intre în aceste alianțe și să încline balanța. Dacă nu intră, voturile primite se redistribuie între partidele intrate în parlament, adică spre cele două mari formațiuni. De aceea, echipele de campanie (PiS și KO) au stat cu ochii și pe eventualii parteneri de guvernare. Din păcate pentru PiS, singurii cu care ar fi putut colabora erau extremiștii de la Konfederacja, care însă au obținut un scor mult sub așteptări: 6,2% și doar 12 mandate. În campania pentru europarlamentarele din 2019, tânărul său lider, Slawomir Mentzen formula programul în cinci puncte al formațiunii: „Nu vrem evrei, homosexuali, avort, taxe și Uniunea Europeană”. Cum nici electoratul nu i-a vrut pe ei, PiS va trebui să încerce să formeze un guvern minoritar, cu slabe șanse să treacă de votul parlamentului, dar susținut cu toate forțele de președintele Andrzej Duda.

La polul celălalt, Coaliția civică, KO, probabil va obține locul al doilea după numărarea tuturor voturilor, dar se va putea baza (cu unele rezerve punctuale) pe alianța cu A Treia Cale (13%, 55 de voturi) și cu Lewica/Noua Stângă (8,6% și 30 de mandate). Această opoziție unită ar avea, astfel, 248 de deputați, însumând 53% din voturi). Desigur, cum se întâmplă adesea în formule politice cu prea multe formațiuni, există teme asupra cărora care nu există un consens clar între partidele din actuala opoziție, singura temă comună fiind aceea de a scoate PiS de la guvernare și a începe repararea răului pe care l-a creat. În timpul campaniei extrem de dinamice pe care a dus-o, Donald Tusk „a spus că, în cei opt ani de mandat, partidul lui Kaczynski a profanat valorile poloneze de solidaritate, libertate și egalitate și, împreună cu susținătorii săi, KO va elimina mizeria după ce va câștiga puterea” (apnews). Va fi, oare, atât de simplu?

Probleme post-electorale

În primul rând, președintele Poloniei, Andrzej Duda, este suporter al PiS, a fost propulsat de această formațiune și a anunțat că îi va da prima șansă în crearea guvernului. PiS, foarte probabil câștigător al alegerilor, nici nu concepe să nu beneficieze de acest al treilea mandat. Așadar, după anunțarea rezultatelor, președintele și PiS vor avea la dispoziție 30 de zile să anunțe numele premierului, apoi 15 zile să formeze guvernul care, după toate probabilitățile, va fi respins de majoritatea democratică din Parlament. Abia atunci, dacă nu mai intervin alte ilegalități la care se așteaptă analiștii, KO ar putea fi chemată să numească un premier și ar putea demara preluarea puterii. Vom avea, așadar, aproape două luni de interimat în care PiS se va agăța de toate procedurile posibile, își va pune la adăpost oameni și documente, sub protecția constituțională a președintelui. Este, aici, locul să spunem că, după „bunul model Orbán”, PiS a organizat și un referendum în ziua votului, cu întrebări care abia ascundeau intenția clară de manipulare a electoratului: „Susțineți ca statul să vândă active către companii străine, pierzând astfel controlul asupra unor sectoare strategice ale economiei?”; „Susțineți creșterea vârstei de pensionare la 67 de ani?”; „Susțineți ridicarea barierei de frontieră dintre Polonia și Belarus?”, respectiv „Susțineți primirea a mii de imigranți musulmani în conformitate cu cotele stabilite de UE?”. De data aceasta, polonezii au „citit intenția” și, din procentajul de 73%votanți în alegeri, doar 40% s-au exprimat și în temele referendum-ului, invalidându-l prin neprezentare. Era clară intenția PiS de a crea o imagine tipic negativă a adversarilor, indiferent care ar fi agenda politică a acestora.

Presupunând că, undeva, la finalul anului, Polonia va avea un guvern format din coaliția celor trei formațiuni amintite, se impune să subliniem că orice lege nouă va trebui să obțină semnătura președintelui Duda, care, foarte probabil, nu va avea nicio remușcare în a-și exprima dreptul de veto sau a trimite legea spre Tribunalul Constituțional. Să amintim că, încă de la preluarea puterii în 2015, această instanță a fost subiectul unei politizări continue, prin numiri politice a unor judecători obedienți, meniți să facă din puterea mare a acestei Curți o simplă jucărie în mâna celui numit „păpușarul”, adică Jaroslaw Kaczynski (cf. Politico). Apoi, în mai toate instituțiile publice au fost numiți birocrați supuși sau au fost aduși la obediență prin multiple șantaje, amenințări, legi menite să instituie un control politic.

Ca urmare, o problemă stringentă este reforma sistemului de justiție. Pe de-o parte, schimbările impuse de PiS în timp au atras critica UE, a Comisiei de la Veneția și, inevitabil, blocarea fondurilor PNNR. Pentru a putea inversa cursul evenimentelor, democrații lui Tusk trebuie să urmeze legi pe care le consideră contrare statului de drept sau să creeze altele, cu slabe șanse de a fi promulgate. De aceea, propunerea cu care a venit opoziția în fața urnelor a fost aceea de a ajuta sistemul „să se repare singur”, mizând pe relaxarea presiunii politice și încurajarea profesioniștilor din domeniu să-și exercite meseria cât de onest se poate. Analiștii preconizează o schimbare profundă în sistem abia după 2025, anul viitoarelor alegeri prezidențiale, în care se speră că actuala opoziție va putea avea un candidat victorios.

O altă problemă vitală este cea a avortului. Interzis până în 1993, legalizat și reinterzis în 2020, are deja un număr important de victime, plus o nemulțumire populară care a și ridicat prezența la vot a femeilor la o cotă record (73% dintre cele cu drept de vot, inclusiv din zonele rurale, predominat susținătoare ale PiS. Aici, partenerii coaliției (deocamdată) de opoziție nu sunt întru totul de acord, oscilând între o serie de reforme treptate, un referendum și o nouă legislație, de îndată ce structura legalizării o va permite.

Desigur, presa este, și ea, în atenția tuturor politicienilor. Se știe că, alături de Tribunalul Constituțional, televiziunea publică a fost capturată de oamenii lui Kaczynski îndată după alegerile din 2015 și a devenit o simplă propagandă de partid. Pentru a se asigura că totul decurge după voia sa, liderul de facto al Poloniei a dispus crearea unui Consiliu Media, menit să monitorizeze programul, orientarea lui politică, numirile de personal. Desființarea acestuia ar necesita acordul președintelui Duda, iar atâta timp cât acest consiliu funcționează, e aproape imposibil să recuperat postul public. De discută chiar despre desființarea în totalitate a televiziunii publice, cu toate că asupra acestei teme nu există încă o strategie clară. Dar statul, omniprezenta armă a PiS, a fost înfiltrat și în conducerile unor trusturi media private, eliberarea presei devenind cu atât mai complicată.

Lupta se mută înapoi în stradă, pentru că anul viitor urmează alegerile locale și cele europarlamentare, „simple” exerciții pentru prezidențialele din 2025. De aceea, orice mutare va urma pe scena politică va fi proiectată în cadrul campaniei electorale tacite, deocamdată, pentru aceste momente cheie. Va reuși PiS să-și consolideze poziția europeană în cadrul grupului conservator sau va rămâne acasă, doar cu mecanismele opoziției? Va reuși Donald Tusk să tragă după el actuala opoziție spre a dobândi mai multe pârghii ale puterii și a reuși deblocarea relației cu UE și a fondurilor blocate, respectiv reforma legislativă atât de necesară? Menționăm că, îndată după întoarcerea lui Tusk în politica internă, Platforma Civică a reînviat în sondaje, în comunicarea cu oamenii și, iată, în alegeri.

Va reuși, oare, să continue acest curs crescător? Iar dacă da, cine îi va urma? Se știe că liderii puternici creează un vid de putere în urma lor și e nevoie de multă vreme până să se afirme un nou lider pe măsură. Se vorbește despre primarul Varșoviei, Rafal Trzaskowski, fost candidat la prezidențiale.

În cealaltă tabără, PiS nu are propuneri, iar există riscul ca grupările care deja s-au desprins din acesta să ajungă la conflicte între ele. Nu în ultimul rând, tinerii „se amuză” de această luptă între Tusk și Kaczynski pe „teme ce nu apar în cărțile de istorie”. Avem, și noi, și toate țările din regiune, obiective neatinse și o generație care a crescut în paralel cu ele. Vom reuși să îi transmitem aceste dosare? Tusk promite să le soluționeze și să lase după el o Polonie putere europeană și regională „curată”, eliberată de stafiile trecutului. Sarcină cumplit de grea!