Casa semăna cu un palazzo tipic milanez, lucru firesc câtă vreme cei care au construit-o, pe la mijlocul anilor ’20, erau chiar meșteri italieni. Istoria ei a fost una aparte, dar cel mai interesant a fost faptul că până și în vechiul regim, în cel comunist, s-a aflat în posesia unui proprietar anume, care a întreținut-o relativ bine timp de decenii.
Când tatăl lui a cumpărat-o, imediat după revenirea națiunii la capitalism, a plătit o avere pe ea, cu toate că nu se afla într-o zonă centrală a orașului din câmpie. Bătrânul avocat a ținut însă să o cumpere cu orice preț, motivul fiind, așa cum îi mărturisise niște ani mai târziu, când el însuși devenise aproape adult, acela că mama sa se îndrăgostise, la propriu, de casa amintită.
„De câte ori treceam prin dreptul ei, pe vremea când eram tineri și foarte îndrăgostiți, îmi spunea că și-ar fi dorit foarte tare să o vadă cum arată pe dinăuntru. Mai cu seamă, era impresionată de frumusețea domeniului care împrejmuia palatul. Avea dreptate, florile acelea, plantate cu o măiestrie aparte de proprietarului casei, un bătrân care fusese notar atât pe vremea Regelui, cât și în perioada comunistă, ne îmbătau simțurile și ne făceau fericiți tot timpul când ne plimbam pe acolo”, și-a amintit vorbele tatălui său.
După ce a intrat în posesia părinților, primul lui gând a fost că mama va fi cea mai bucuroasă femeie din lume. Chiar îi sugerase surorii sale, cu trei ani mai mică decât el, că din acea clipă vor fi, la rândul lor, cei mai liberi adolescenți din oraș văzând cât de ocupată devenise mama cu decorarea splendidei proprietăți, dar mai ales cu întreținerea grădinii miraculoase, ce se întindea pe jumătate de hectar de teren.
Ani buni au trăit sub semnul unei vieți tihnite și fericite în imensitatea proprietății care devenise casa lor, a unor oameni mai degrabă discreți și reținuți, în pofida bogăției reale, însă niciodată expusă public de vreunul dintre părinți și nici măcar de ei, ca puști ce erau.
„Nici măcar eu nu am sărit calul vreodată, ca să zic așa, deși, cu anumite ocazii, am organizat într-una din aripile clădirii câteva petreceri mai deochiate! Însă, să știi, totul s-a încheiat cu bine de fiecare dată. Doar de vreo două ori, rețin, era pe la mijlocul anilor ’90, cineva venit din Germania, un ins bizar, care asculta mereu Sex Pistols, ne-a adus niște droguri ușoare. Marijuana, nimic altceva, nu te speria.”
Discuția cu ultima sa soție, a treia, l-a făcut să-și amintească, dintr-odată, de mama sa, de felul în care avea să se prăpădească, mai degrabă lent, dar într-un mod trist și chinuitor.
Boala aceea aparent nedureroasă, dar atât de mutilantă, o formă de paralizie treptată a membrelor inferioare, o făcuse să stea într-un scaun cu rotile în ultimele luni de viață.
„Nu pot uita chipul răvășit al tatălui meu, om trecut deja de 70 de ani la acea vreme, care o privea pierdut și schimonosit de tristețe pe femeia pe care a iubit-o profund de-a lungul unei jumătăți de veac. Au murit amândoi, la scurtă vreme, unul după celălalt, iar noi, sora mea și cu mine ne-am trezit, dintr-odată, singuri la nici douăzeci de ani amândoi, în proprietatea aceea imensă, de care multă vreme nu am știut cum să scăpam mai repede.
Doar promisiunea făcută mamei, cu puține clipe înainte de a se stinge, care ne-a cerut să nu vindem casa și să rămână măcar unul dintre noi aici, cu familia noastră viitoare și cu nepoții pe care nu mai apucase să-i vadă, ne-a obligat, în cele din urmă, să păstrăm casa. O imensitate de locuință care, altminteri, nu ne mai era la suflet nici mie și nici surorii mele, după moartea părinților noștri.”
Își privi fix în ochi soția, care ascultase cu maxim interes istorisirea sa, și atunci se gândi că era momentul să lămurească ce s-a întâmplat, în cele din urmă, cu minunatul palazzo care mai există și azi pe strada liniștită și retrasă din bătrâna urbe din Câmpia de Vest.
„Am vândut-o acum zece ani, la puțin timp după ce sora mea se căsătorise și mi-a transmis clar că nu are de gând să mai locuiască acolo. Dorința ei mi-a picat ca o mănușă, pentru că nici eu nu aveam vreun gând să o păstrez.
Era la scurt timp după primul meu divorț și — țin minte de parcă azi s-a petrecut acel incident, să-l numesc astfel — găsisem un bilet în dormitorul părinților mei, scris de tatăl meu, prin care ne îndemâna să vindem casa cât mai repede, susținând că nu ne va aduce nici nouă noroc, cum nu le-a adus, în final, nici lor.
La capătul epistolei, bătrânul ne transmitea, parcă din lumea de dincolo, că ultimele două familii care locuiseră palatul înaintea noastră se stinseseră, subit, mistuite de boli grele și fatale.
Acum, draga mea, înțelegi perfect motivul pentru care nu am păstrat acea casă, de care, și tu, la fel ca mama odinioară, te-ai îndrăgostit imediat după ce ai văzut-o, în timpul plimbării noastre pe strada retrasă și modestă unde se regăsește, intactă și maiestuoasă și în clipa de față.”