Ion Druţă era, la 95 de ani, unul dintre cei mai importanţi scriitori „de azi”. A trăit bucuria scrisului. Avea bucuria de a fi învăţătorul celor care nu ştiu istorie. Se întoarce mereu în satul său şi scrie în numele celor din satul său, de acasă. Marile sale romane au în centrul lor satul, locul, anotimpurile.
Povara bunătăţii noastre are multe pagini expresive despre locurile satului: „Câmpia se cam teme, câmpia caută să ocolească aceste nopţi de vară. Oameni buni şi crezători din fire, în tinereţe ei se lasă uşor furaţi de fatmecul acestor nopţi. Băietani şi fete, abia trecuţi de pragul copilăriei, abia ajunşi la prima sărutare, de acum aleargă în întâmpinarea acestor nopţi de vară. Când bieţii părinţi văd că nopţile prea îşi fac de cap, cară odraslele pe la case, înjgheabă o mică nuntă, însurându-şi copii la şaptesprezece, la optsprezece ani”.
Serafim Saka, important scriitor/eseist basarabean, scria că dacă toată literatura rusă se trage din Mantaua lui Gogol, literatura din Basarabia se trage din Sania lui Druţă. „Multiplicat şi maimuţărit, stilul Druţă a ajuns să nu mai priască cu timpul literaturii care se voia scrisă şi aici. Or, un scriitor care lucrează e menit să lucreze la întreţinerea, curăţenia şi adâncirea fântânii lingvistice… Druţă a devenit — în virtutea destinului — fântânarul altei ape lingvistice”.
„Frontul luptei se extindea de la un simplu abecedar şi până la Ion Druţă, cel mai ţinut sub control scriitor sovietic moldovean. Iar Druţă, pentru că era un talent, şi mai era şi un autodidact, nu s-a lăsat afectat de realismul socialist, pe care armada scriitorilor sovietici, ultraşcolită, l-au înmbrăţişat călduros şi l-au nenorocit pentru totdeuna”, scrie Serafin Saka.
Ultima carte a lui Ion Druţă, Daciada. Poema arhetipală, e aşezată sub următorul motto: „Prin Chipurile arhetipale/ Dumnezeu vorbeşte cu noi”. E o carte a „amintirilor” — un mesaj testamentar. „Ca mai toate satele Modovei, Valea Spinoasă era aşezată între două dealuri.” Valea Spinoasă în Săptămâna Patimilor se aseamăna cu un furnicar în ajunul furtunii. Mai ales când venea Joia cea Mare, cu Cina cea de taină, înveşnicită de cele patru evanghelii şi de nemuritorul pictor al Renaşterii. Daciada începe cu Bătrânul, care are în curtea sa Salcâmul. Salcâmul scotea din frunzele sale nişte sunete ciudate. Avertismente? Oricum, Salcâmul era pentru el o fiinţă vie, un membru al familei, unica rudă apropiată ce i-a rămas.
Salcâmul e domnitorul lumii vegetale. Lângă Bătrân e Firea, poreclit şi Tăcutul Satului, modestul văcar al Văiii Spinoase. Firea şi Bătrânul erau prieteni din copilărie. În orice testament există şi un preot. Părintele din Valea Spinoasă absolvise cândva seminarul duhovnicesc de la renumita lavră Serghiev posad, de sub Moscova, şi denumea toate slujbele în limba rusă. Locul Părintelui e luat de Dascăl. Dascălul nu avea studii teologice, era un cântăreţ de estradă şi, în acelaşi timp, un mare patriot al limbii române.
Toate slavismele părintelui le traducea automat în limba română, în speranţa să facă şi din el un patriot al românismului. Dascălul din Valea Spinoasă fusese de câteva ori căsătorit, se zvonea că are şi copii pe undeva, dar continua să poarte pălăria scăpată pe-o sprânceană, spre bucuria puicuţelor din Valea Spinoasă şi a celora din satele vecine”.
Dascălul, cu iubirile sale, cu corurile şi cu coriştii, se întoarce mereu către sat. Către obiceiurile din Valea Spinoasă. Ce cultivă, cu ce trăiesc cei din Valea Spinoasă ? Cu păpuşoi. Păpuşoiul e mai hrănitor decât celelalte plante. Păpuşoiul ar veni de pe alte planete, aflăm. Şi noi am fi venetici, scrie Ion Druţă, la finalul Daciadei sale. Al epopeii sale. Să fie ironic Ion Druţă, cel aşezat încă la Moscova?
Mi s-a părut important, în sensul succesiunilor proiectelor scriitoriceşti, un interviu pe care îl dă Ion Druţă cu prilejul împlinirii celor 85 de ani. Zicea aniversatul: scrisul cu creionul, stiloul, pixul are un fel de a face literatură. Poţi să ştergi, poţi să refaci, poţi să rescrii. Dacă scrii la computer, totul e, dintr-o dată, gata. Calculatorul scrie el şi pentru tine. Are iniţiativa.
Sania lui Druţă, din care (aşa cum scrie Serafim Saka) a ieşit toată literatura basarabeană, aşa cum literatura rusă a ieşit din Mantaua lui Gogol, e o povestire impecabilă, care defineşte arta povestirtorului. Sau arta povestitorului poate fi definită de Povara bunătăţii noastre?
De această literatură a oamenilor buni? A locurilor în schimbare?
„Tăcerea câmpurilor a ţinut mult, apoi dinspre Bălţi s-a arătat un tren.
Venea numai locomotiva, fără vagoane. O vreme s-a furişat mută, pe ascuns, apoi, de după cotitură, s-a năpustit sălbatic, umplând câmpia cu scrâşnet şi vuiet. Onache, cu toate că zărise locomotiva de departe, când s-a arătat ea vuind de după cotitură, a tresărit. Mircea însă zăcea nemişcat. Nicio umbră de îngrijorare n-a fluturat pe obrazul lui supt…”
Cum se întâlneşte lumea veche cu lumea nouă? Scriitorul e un bun cititor al Bibliei, dar modelul literaturii lui Ion Creangă e important pentru scrisul lui Ion Druţă, care pune mereu în centrul ei „moşi” — povestitori de seamă, din lumea care a fost. Şi itinerarii care ajung mereu pe la mânăstiri. Sigur că „trenul” poate fi aşteptrat fără îngrijorare, fiindcă noi trebuie să ne purtăm mereu „povara bunătăţii noastre”. În Vatra blajinilor (Ed. Academiei, 2013) citesc un capitol („Roaba domnilor”) consacrat drumului prin Moldova mânăstirilor. Ghid este Paul Miron:
„Sincer vorbind, Paul Miron rămâne pentru mine o enigmă până în ziua de azi. Prieten cu patriarhul, pe picior de egalitate cu ierarhii bisericii române, oaspetele mult dorit al întregii obştii monahale. Peste tot era aşteptat, primit cu braţele deschise, toţi tindeau să se aleagă măcar cu ceva de la acest român germanizat — un suvenir, o invitaţie să poată părăsi ţara, legătura cu vreun sponsor darnic din străinătate, pentru a obţine măcar o maşină de frământat aluat pentru că, în ziua de azi, nu e lucru uşor, domnilor, să frământaţi aluatul cu mâna, să coci pâine unei mânăstiri cu câteva sute de călugări”.
Ion Druţă a murit la 95 de ani. Cu enigmele lui.