„Frumos era chiar și blestematul de comunism, pe atunci! Să știi de la mine, nepoate, unii o duceau extraordinar în anii aceia. De fapt, cam toată lumea trăia binișor, nimeni nu murea de foame, de sete, de lipsa mijloacelor de trai obișnuite. Vorbesc de începutul anilor ’70, mai precis de perioada 1970 și până prin ’75–’76, când mie și amicilor mei nu ne-a lipsit aproape nimic din ce vedeam prin filmele franțuzești în care Lino Ventura trăgea cu nesaț din Gitanes, iar Belmondo sau Delon se delectau cu coniacurile lor faimoase.”
„Bun, dar proletarii, oamenii muncii, ăia care trăgeau la strung, pe la UMT, Electromotor ori ELBA, ăștia nu cred că erau cu toții la fel de fericiți ca voi, artiștii și toată pleava așa-zis culturală a Timișoarei? Nu savurau nici Gitanes, nici măcar Kent, iar despre Hennessy ori Delamain, cu atât mai puțin”, l-am tras de limbă, enervat de felul în care împopoțona socialismul românesc din acei ani.
M-a privit alunecos prin fumul albăstriu al țigării din care continua să morfolească cu aceeași cumplită bucurie, ca atunci când era tânăr și avea renumele unui magician de clasă.
„Ba să știi că nici ăia nu o duceau rău pe vremea aia. Aveau ce mânca și ce bea. Iar pe destui dintre muncitorii de care vorbești tu i-am întâlnit prin restaurantele orașului, pe la Lloyd, pe la Șari Neni, mă rog, la Intim, cum îl rebotezaseră, după ’47, comuniștii. Destui intrau chiar și prin Continental, acolo unde aveam seară de seară câte un număr de scamatorie. Puteau să mănânce liniștiți o friptură și să dea pe gât niscaiva băuturi fine. Își permiteau atâta lucru. Asta pe atunci, că mai târziu totul avea să se ducă dracului, e o altă poveste.”
Mi-am amintit de o istorie de a sa, pe care mi-o spusese cândva, cu jumătate de gură, e drept, pe la finele anilor ’80. Cum i-a spart fața securistului de la Continental într-o seară de iarnă, după ce l-a prins pe acesta singur, în toaleta hotelului. L-a bătut atât de rău că a trebuit să-l culeagă de pe jos băieții de la recepție. Știam motivul, dar am simțit că e mai bine să-l las pe el să povestească cum s-a petrecut totul.
„Ți-am mai spus povestea asta pe când erai un copilandru de paisprezece ani, dar, în fine, nu mă deranjează să o iau de la capăt. Totul a plecat de la fosta mea soție, cu care nu am făcut mulți purici, dar pe care am iubit-o foarte tare. O culesesem de pe ringul de dans, fata era balerină la Operă, dar obișnuia să câștige bani în plus dansând în orchestrele unor cântăreți de muzică ușoară de mare talent. De altfel, așa am și cunoscut-o, era în trupa lui Aurelian Andreescu, cu care eram foarte bun prieten. Ei bine, guzganului care păzea Continentalul, angajat de vechea Securitate, i-a căzut fata cu tronc. Eu văzusem treaba asta câteva seri la rând, cum o sorbea din ochi și cum tot încerca să se frece de rotunjimile ei, de vreme ce aveam, tot la două seri, un mic număr de magie în hotel. Apropo, hotelul era plin de italieni și de nemți pe atunci, unii veniți cu treabă prin Timișoara, reprezentând firme vestice în oraș, alții veniți pur și simplu în căutare de femei tinere și frumoase cu care, ulterior, plecau spre locurile lor de baștină. Era și un turism sexual în toată regula, cu fete disponibile, multe strecurate chiar de băieții de la Securitate în paturile ăstora. De pildă, aveam destui prieteni care livrau direct și fără ocolișuri fete respectivilor străini. Un fel de proxeneți fără perdea!”
Știam perfect că nu bătea câmpii, de vreme ce, cu puțină vreme înainte de muri, unul dintre cei mai buni prieteni de-ai săi, Nelu Sfântu’, așa îi era porecla, mi-a confirmat că el și cu alți câțiva băieți din trupa de valutiști din vremurile alea aveau pe mână cele mai frumoase fete din oraș.
„Să mă bată Dumnezeu dacă te mint, copile, dar unchiul tău, Mima, magicianul, nu te-a aburit câtuși de puțin când ți-a vorbit de fetele mele. Nu că erau tinere și frumoase, de asta poți fi sigur, dar află de la mine că erau, cele mai multe dintre ele, studente la medicină sau la litere. Câștigam și eu, câștigau și ele. Bani și, mai apoi, libertatea! Pentru că străinii erau în limbă după ele și făceau pe dracu’ în patru să le ia cu ei acasă, după ce le regulau prin camerele de hotel din oraș.”
Copleșit de nostalgie, bătrânul meu unchi, Iluzionistul, mi-a zâmbit ca un copil prins făcând o ghidușie și, printre obișnuitele rotocoale albastre de fum, a continuat povestea cu securistul care făcuse o obsesie din fosta sa nevastă.
„L-am bătut zdravăn, ce-i drept, dar asta și pentru că nenorocitul era mare și fără pic de vlagă în el. Un mălai mare care nici măcar nu știa să se bată, deși era ofițer de Securitate. Ca să vezi ce imbecili aveau și ăia printre ei… Totul s-a terminat prost pentru mine, de vreme ce a doua zi m-au arestat și m-au trimis la stuf, în Delta Dunării, unde am ispășit o condamnare de doi ani. Dar, cum eram tânăr și puternic ca un bivol, aproape că nici nu am simțit cum a trecut timpul în arest. Am revenit apoi în oraș ca și când nimic rău nu mi s-a întâmplat și am continuat aceeași viață frumoasă și plină de aventuri ca înainte de condamnare. Uite, de pildă, de câte ori venea prin Timișoara, obișnuiam să beau câte un pahar cu vin sau o vodcă cu Sorin Titel, pe care l-am cunoscut la Caransebeș, la începutul anilor ’60. La fel se întâmpla cu Damian Ureche și cu Horea Pătrașcu, alt caransebeșean celebru, autorul nuvelei Reconstituirea, cu care eram, la fel, foarte bun prieten. Era o lume în care, dincolo de ideologie și de alte potlogării politice, bărbații erau bărbați, iar femeile nu-și pierduseră darul lor cel mai de preț, adică feminitatea și o anume seducție instinctuală, pe care astăzi le mai întâlnești rar, spre deloc.”
Continua să fumeze, dar și să mă privească cu fericirea că mai avea cine să-l asculte cu real interes, deși, din bărbatul de odinioară, nu mai erau multe de recunoscut.
„Și regele, cine era regele care obișnuia să sălășluiască prin Continentalul acelor ani? Îmi amintesc că mi-ai vorbit și de el, pe când eram copil, doar că atunci nu am înțeles ce hram purta acel băiat.”
Unchiul meu, magicianul, a suspinat fornăitor, ca orice bătrân care anul viitor va împlini optzeci de ani și pentru care numai trecutul mai conta ca un tovarăș de nădejde.
„Bietul de el, a sfârșit atât de urât și de trist. Fusese unul dintre cei mai talentați balerini ai operei locale și, cu toate că nu ne semăna la niciun capitol, băiatul fiind homosexual pe față, l-am îndrăgit în felul nostru. Ba chiar l-am protejat, în mai multe rânduri, ascunzându-l de cei de la Miliție, să nu-l bage la zdup pentru orientarea lui sexuală. Era frumos ca un zeu, semăna la perfecție cu Helmut Berger, actorul fetiș și amantul lui Visconti, marele regizor italian. Doar că nu a avut și soarta ăstuia, ba dimpotrivă. Micul nostru rege-dansator a murit la Trieste, pe o plajă, înjunghiat de iubitul său italian, cu care plecase din țară, pe la sfârșitul anilor ’70. O poveste asemănătoare cu cea a lui Pasolini, care și el a sfârșit, în condiții îngrozitoare, pe plaja de la Ostia, de la marginea Romei.”
L-am simțit obosit și stors până și de amintiri pe bătrânul meu unchi, și atunci am conchis amândoi că el povestise suficient de mult despre o Timișoară prea puțin cunoscută, iar eu rememorasem, grație lui, atâtea picanterii, încât seara noastră trebuia să se încheie atunci și acolo.
[…] Regele se ascundea la ultimul etaj al hotelului Continental […]