Cu câteva zile în urmă, Curtea noastră Constituțională a invalidat proiectul de lege care, în esență, își propunea să reconfigureze, respectiv să desființeze pensiile (speciale ale) magistraților. Aproape instantaneu, guriști de toate genurile — ticăloși, neavizați, dar mai ales naivi — au început să lovească în instanța de contencios constituțional a României, pe care au acuzat-o de părtinire, indecență, iraționalitate sau de toate la un loc. În realitate, Curtea celor nouă judecători în hlamidă a dat o soluție în acord cu principiile statului de drept. Aceleași în numele cărora pretind că latră și guriștii de mai sus, fie ei politicieni, jurnaliști, analiști sau anonimi de tot felul. Niciunul dintre cei atât de vocali nu și-a pus însă problema să abordeze delicata și controversata chestiune a pensiilor speciale ale magistraților, din perspectiva inevitabilă a dreptului și a legităților sale specifice.
Deși amândoi sunt licențiați în științe juridice, sunt convins că nici dl Ion-Marcel Ciolacu, prim-ministru al Guvernului României și nici dna Alina-Ștefania Gorghiu, ministru al Justiției în același guvern, nu l-au citit pe Ronald Dworkin, profesor american de teoria și filosofia dreptului, care, prin anii ’70 ai secolului trecut, a publicat o carte apărută și în România (după 1990), sub titlul Drepturile la modul serios. Dacă ar fi făcut-o, cei doi politicieni ar fi înțeles că, atunci când intenționezi să diminuezi sau să suprimi drepturi anterior câștigate, ești obligat să intervii printr-un instrument legislativ care trebuie să respecte câteva standarde circumscrise ideii de calitate a unei noi reglementări: neretroactivitatea, predictibilitatea, proporționalitatea, motivarea temeinică și conservarea drepturilor câștigate. Să le luăm pe rând.
În virtutea neretroactivității, nicio reglementare nouă — și cu atât mai mult una prin care urmează să fie diminuate sau suprimate drepturi anterior câștigate — nu poate produce efecte pentru trecut și, prin urmare, nu poate spulbera situații juridice particulare, de care legea atașează garanția stabilității.
Predictibilitatea îl obligă pe legiuitorul care urmărește să diminueze sau să suprime drepturi anterior câștigate, să impună, prin chiar noul act normativ adoptat, un termen rezonabil (de 2, de 3 sau de 5 ani) la împlinirea căruia să intre efectiv în vigoare noua reglementare, astfel încât potențialii săi destinatari să nu fie în mod brutal surprinși de modificările cu caracter restrictiv sau extinctiv, impuse prin noua lege adoptată tocmai în acest din urmă scop.
Proporționalitatea privește justul raport de care legiuitorul trebuie să țină cont, între situația social-economică (gravă sau mai puțin gravă) în considerarea căreia se cere impunerea unei realități legislative noi — eventual corective — și fermitatea măsurii astfel instituite.
Motivarea temeinică — ce trebuie să se regăsească în preambulul oricărui act legislativ de diminuare sau de suprimare a unor drepturi anterior născute în beneficiul unor persoane — îl obligă pe legiuitor să justifice, prin raportare la realitatea social-economică, dar și la cea constituțională, măsurile instituite prin noua reglementare.
În sfârșit, conservarea drepturilor câștigate — strâns legată de principiul neretroactivității legii noi — impune legiuitorului să nu compromită specificitatea unor drepturi anterior recunoscute, în beneficiul unor categorii de persoane și de care acestea au beneficiat timp îndelungat, respectiv de peste 10 ani, așa cum este cazul magistraților, cărora statul le-a recunoscut și plătit pensii speciale cam din… 2004.
Ce au încercat să facă guvernanții în materia pensiilor speciale ale magistraților? Să-i zăpăcească pe electori, cărora le-a creat așteptări nerealiste, în logica principiului „să luăm de la cei care au, că oricum nu putem da (aproape) nimic celor care n-au”. Istoria încercărilor repetate de a diminua sau suprima pensiile magistraților dovedește cât de neserioasă, batjocoritoare, incompetentă și ipocrită este clasa noastră politică. Dacă ipochimenii care o populează ar fi dorit, realmente, să „rezolve” chestiunea pensiilor speciale ale magistraților, ar fi încredințat-o unor foarte serioși profesori de drept public, pentru că — chiar dacă acest lucru pare, astăzi, greu de crezut — ei mai există și sunt capabili să facă față, cu succes, însărcinării de a întocmi un proiect de lege de reașezare a pensiilor magistraților (adjectivul „speciale” nu este întâmplător omis în acest loc), care să reziste cu succes testului constituționalității. De ce politicienii noștri de mucava nu au făcut-o? Poate dintr-o prostească mândrie. Poate că doreau, cu ardoare, să vadă poporul că ei se ocupă, cu responsabilitate, de un subiect atât de serios. Ori poate că pur și simplu au dorit să mimeze că mai fac câte ceva, deși noi, cei care nu ne-am pierdut încă mințile, știm că politicienii mioritici fie nu pot, fie nu știu, fie nu vor să facă nimic.
Închei prin a spune un lucru simplu și ușor de înțeles: chestiunea pensiilor magistraților poate fi rezolvată, în acord cu Constituția și cu legitățile statului de drept. Trebuie stabilit un stagiu minim de vechime în magistratură (care ar putea fi de 25 de ani) și un plafon maxim al drepturilor la pensie, care, în niciun caz și sub niciun motiv nu poate depăși nivelul ultimului salariu efectiv plătit (fără sporurile accidentale și fără luarea în considerare a drepturilor salariale neachitate la timp). În sfârșit, nu trebuie uitat nici faptul că, în ultimii 20 de ani, magistraților le-au fost plătite salarii la un nivel care, astăzi, permite calcularea — pentru viitor!!! — a unor pensii decente (mulțumitoare), chiar și prin aplicarea regulilor din materia contributivității (așa cum se întâmplă în cazul majorității celor care ajung în situația de a se pensiona). Prin urmare, totul se rezumă la voința și buna-credință a decidenților politici. Care — pentru a reuși într-un astfel de proiect — trebuie să renunțe la orgolii, să accepte că nu se pricep și, prin urmare, că nu fac față unei astfel de probleme și să admită că o reglementare de calitate nu poate fi făcută de acei licențiați în științe juridice care nu-și mai aduc aminte nici măcar titlul lucrării de diplomă pe care pretind că au întocmit-o la absolvirea facultății.
