În prima carte a lui Ioan Cărmăzan supravieţuim într-o lume patriarhală, într-un oraş al mahalalelor, care se desparte cu dificultate de amintirile sale şi de eroii săi. A doua carte a lui Ioan Cărmăzan, Mica Ţiganiadă, deplasează accentele către ceea ce numeam hiperrealismul sud-est-european. Pe vremea când eram cu toţii Ceauşescu parafrazează un titlu a lui Srba Ignatiovici, Când eram cu toţii Tito. Alt titlu este din preajma regizorului de teatru, În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură. Suntem într-o lume în care piticii trec prin istorii erotice şocante, în care asasinatele se desfăşoară în virtutea inerţiei.
Timpul povestitorului e legat de „film”. Focalizarea unor imagini extreme ne mută dintr-un loc în altul — în non-locuri. Momente de tandreţe rămân însă destule: eroii lui Ioan Cărmăzan pot fi încă ferciţi povestind. Aş fi adăugat Poveștilor din Bocşa câteva „autobiografii” divulgate de ultima carte (a treia? a patra? a cincea?) a lui Ioan Cărmăzan. La Cinemaraton am văzut, cu admiraţie, şi „ziua lui Ioan Cărmăzan”. A filmelor sale şi a dialogului cu el, una dintre cele mai vii dintre prezenţele cineaştilor la… cinemaraton. În săptămâna următoare am primit volumul Îngeri deghizaţi, care adaugă pe prima pagină: Text pentru film, teatru sau proză pur şi simplu şi un motto: „Biserica e feminină, sinagoga, republica, umanitatea sunt feminine, pacea, lupta, libertatea, revoluţia, victoria, reputaţia, gloria… sunt, toate, feminine. Paraoxul că în limba română până şi organul sexual masculin e tot feminin”.
Cine sunt „îngerii deghizaţi”? Ce ne mai spun Personajele alese de Ioan Cărmăzan? Scriitori? Regizori? În emisiunea „Cartea mărturisirilor” Laura Ionescu „se adresează tuturor femeilor care au probleme”. E reper Simone de Beauvoir, dar ne aminteşte ce zic despre femei şi Platon, dar şi Eschil. Ca să fie bine înţeles, naratorul coboară în „lumea de jos”. În „Fernand” vin şi alţi îngeri deghizaţi: „Uneori Pişti Nebunu’, fochistul blocului, îl găseşte visând, suspendat pe balustradă. Îl ridică, îi dă două perechi de palme, apoi cu viclenieii îi strecoară mâna în prohab şi îi freacă mădularul. Fernand râde-plânge cu o senzaţie de jenă, se smulge şi urcă pe scara de incendiu. De acolo îl vede pe Pişti Nebunu’ cum sare geamlâcul la Ileana, portăreasa, pe care o încalecă prin somn”. Cum se naşte poezia, poemul, partitura îngerească?
„O cheamă Frida, femeia plantă. E o plantă? E o floare? O cheamă Frida! Frida, femeia plantă, stă să nască în fiecare noapte, o floare de vis adusă din Africa. Sufletul ei cântăreşte 0,21 grame.
Nu putem să ne încredem în raţiune decât atunci când, cu siguranţă, în noi nu glăsuieşte patima. Se spune: arta e firească, pasărea cântă.”
O parafrază după Nichita Stănescu, Poetul, ar vorbi chiar despre Necuvinte — despre deghizarea îngerilor:
„Doar Poetul, în tristeţea lui nemuritoare, în oasele lui adormite, aude nenăscuţii câini cum îi latră pe nenăscuţii oameni. şi aceştia, în plasma lor aceastrală, se ceartă. Necuvintele lor vestesc naşterea”.
În Prefaţa volumului Victor Constantin Măruţoiu scria despre „Oniricul — parte a fiinţării noastre între Apus şi Răsărit. Cele cinci texte, Domnu’ Pictor, Fernand, Frida, Igor, Saveta, sunt piese diferite ale piesei Îngeri deghizaţi, fiind punctele cardinale ale acestui text”. Cineastul, prozatorul Ioan Cărmăzan l-a întâlnit pe poetul Măruţoiu, şi el de origini bănăţene, pentru a ne vorbi despre ţinutul lor. Al Necuvintelor.