Ziua de 1 iunie a dus în Republica Moldova peste 50 de lideri politici europeni — președinți, premieri sau lideri ai Uniunii Europene. Visul lui Emmanuel Macron s-a împlinit, cel puțin la nivel formal. Comunitatea Politică Europeană s-a întrunit deja la al doilea său summit și încearcă să-și definească un profil propriu și o nișă de probleme specifice. Președinta Maia Sandu le-a fost gazdă în localitatea (satul) Bulboaca, sub protecția zidurilor castelului și ale vinăriei Mimi. Problemele fundamentale în jurul cărora s-au structurat mesele rotunde au fost energia, securitatea și interconectarea. Aproape aceleași teme ca și Inițiativa celor trei mări, dar de data aceasta cu lideri din întreaga Europă. Totul este abia la început și e steril să ne pronunțăm asupra șanselor ca discuțiile purtate acolo să dea roade sau asupra viitorului întrunirii, cu toate că unii analiști se aventurează. Deocamdată, această formulă e departe de a avea consistența și structura unei organizații — și încă nici nu se dorește așa ceva. Dimpotrivă, accentul este (sau a fost) pus pe câteva teme considerate strategice și pe schimbul de opinii. Pentru Republica Moldova, însă, a fost o ocazie excelentă de a-și promova agenda europeană, de a atrage atenția asupra politicii din regiunea noastră, afirmând deschis poziția și limitele micuțului stat est-european. După cum arată pozele de grup, bănuim că a fost o întâlnire bună, plăcută, senină.
Comunitate politică?
Denumirea e ofertantă, „incluzivă” și deschisă. Nu setează frontiere (teritoriale), nu pare a pune condiții în calea aderării, iar formalismul cunoscut al organizațiilor internaționale este, deocamdată, evitat. Ceea ce nu trebuie uitat este, însă, relieful din spatele acestei noi formule de consultări. Fără a merge prea mult în istorie, să spunem că totul pornește de la incapacitatea liderilor europeni de a stabili prin consens, la finele celui de-al Doilea Război Mondial, ce tip de uniune doreau pentru țările lor. În timp ce varianta federalistă avea susținători de marcă, tenace, buni retori și foarte fini cunoscători ai opțiunilor constituționale disponibile, oponenții lor au pus frână, optând pentru cooperări mai mult sau mai puțin integrate. După șapte-opt decenii rezultatele se văd: cu cât mai consistentă integrarea, cu atât mai vizibile rezultatele. Oricât ar fi unii de dezamăgiți de Uniunea Europeană, se impune să spunem că proiecte simple se pot împlini cu bunăvoință și implicare, dar țeluri complexe pe termen lung nu au nicio șansă fără un sistem articulat de instrumente, proceduri și instituții capabile să lucreze împreună. Așadar, să spunem din start că și această Comunitate Politică Europeană poate fi o ocazie pentru întrevederi și schimburi de opinii, dar din momentul în care grupul va dori să aibă și rezultate, va fi nevoie fie de crearea unor instrumente de lucru, fie, cum se întâmplă deja, să folosească infrastructura instituțională a Uniunii Europene.
Revenind la dilema federalism-interguvernamentalism, notăm că unii au insistat, și în anii ’40–’50, și de atunci încoace, pe formule de conectare a statelor membre, pe „mai multă Europă”, creând fundamentele Uniunii Europene de azi; alții, atunci și acum, au valorizat mai mult trecutul, statul lor relativ național, dorind doar cooperări punctuale cu celelalte țări. Necazul este că în primul caz funcționează o viziune de perspectivă, în cel de-al doilea una fragmentară, de azi pe mâine. Ca urmare, cei din al doilea grup creează și imaginează diferite structuri de cooperare care au, prin însăși natura lor, capacități limitate de a oferi soluții palpabile. De aici inflația de organizații și organisme care, dincolo de bunele intenții ale părinților fondatori, ajung să se suprapună în teme, proiecte, obiective. Dacă această comunitate politică este ceea ce se declară, deocamdată că este sau trebuie să devină, va ajunge și ea să repete ceea ce fac sau propun alte formate similare, cu precădere Consiliul Europei și, respectiv, OSCE. Nu credem nici în micile diferențe aduse de participarea vreunui stat sau unui grup aparte de state, căci, în cele din urmă, afilierile și defectările țin de logica evenimentelor, nu de vreo declarație inițială.
La un nivel mai profund de înțelegere a apariției acestei comunități, să amintim eforturile stăruitoare depuse în ultimii ani de președintele Franței pentru a aduce la viață așa ceva. Nu e un lucru rău în sine, e doar problematic de vreme ce avem Consiliul Europei și numeroase formate regionale. În strategiile de la Palatul Elysee, însă, Comunitatea promitea și tocmai promite a fi o umbrelă generoasă acolo unde criteriile și condiționările mai stricte ale Uniunii Europene lasă numeroase țări în așteptare. Practic, experiența pandemiei, combinată cu ritmul lent al reformelor în Balcanii de Vest, motiva amânarea începerii negocierilor de aderare cu Albania, Macedonia sau Muntenegru. Ucraina încă nici nu intrase în cărți înaintea invaziei rusești. Și totuși, aveau să-i spună mulți lideri din centrul și estul Europei, opțiuni democratice deloc ușoare în regiune, reformele deja implementate, cu toate greutățile care le-au grevat, trebuie să fie valorizate în spațiul politic european dacă nu se dorește capturarea acestor țări de către forțe politice iliberale sau chiar autocrate. În cazul unor țări din centrul sau vestul continentului, precum Elveția sau Norvegia, care pot oferi sprijin substanțial politicilor UE, era, de asemenea, necesară o umbrelă fără îngrădirile pe care aceste țări nu le agreează. Așadar, aspru criticat pentru veto-ul în calea deschiderii negocierilor de aderare cu Albania și Macedonia de Nord, practic pentru rigiditatea unor decizii care pot compromite decenii de reforme, Emmanuel Macron a venit cu proiectul acestei comunități politice europene, menit să aducă la aceeași masă de discuții țări ale UE, dar și Armenia, Azerbaijan, Andora sau Islanda. Spunem, din nou, există canale multiple de dialog cu aceste țări, astfel că nimeni nu poate garanta că noua comunitate va da roade, după cum, dacă va sta sub o zodie favorabilă, ar putea, în următorii ani, să înghită numeroase organisme regionale și subregionale.
Deocamdată, ea reprezintă tentativa lui Macron de a spune unora că trebuie să coopereze mai strâns cu Europa chiar dacă nu se supun criteriilor de aderare și acquis-ului comunitar, iar altora că, până ce vor îndeplini condițiile de aderare, pot comunica la acest nivel, chiar pe termen foarte lung. S-ar putea evita repetarea cazului Turciei în relație cu Uniunea Europeană, dar ar fi îmblânzite temerile că Bruxellesul va ține deoparte anumite țări cu toate că acestea au nevoie disperată de cooperare și dialog, în acest moment. Poate fi un abil exercițiu diplomatic, o Fata Morgana, depinzând foarte mult de implicarea membrilor acestei comunități și, de la o vreme încolo, de apariția unor rezultate încurajatoare sau nesperate sau, oricum, atractive.
Dar în spatele bunelor intenții și ale intuițiilor sclipitoare ale președintelui francez, mai este ceva. O capsulă a memoriei, cum ar spune romancierii de aventuri. A existat un proiect numit Confederația Europeană, croit în anii ’80 de către președintele de atunci al Franței, François Mitterrand, în cursul discuțiilor sale cu Mihail Gorbaciov. Acesta îi spunea „Casa Europeană” și a beneficiat de o promovare mai activă, fiind mai cunoscut. Practic, cei doi înțelegeau cursul evenimentelor din Europa de Est și încercau să pregătească soluții alternative la simpla cădere a regimurilor totalitare. De data aceasta nu mai era vorba doar despre tranziția unei țări, ci despre o întreagă regiune care ar fi putut intra în depresie politică sau putea ieși întărită din acest proces. Cu percepția noastră de acum, ar trebui să obiectăm că nu ar fi fost treaba lor sau, oricum, nu doar alor fără consultarea celor direct implicați. Însă, în logica Războiului Rece de atunci, asemenea rafinamente nu intrau în discuție. Dincolo de scenarita care marchează revelații în marginea politicului venite după mulți ani de la derularea unor evenimente, putem spune fără teama de a greși faptul că cei doi ar fi încercat să proiecteze o Uniune Europeană Socialistă — mai deschisă, mai în ton cu perestroika, dar, cu certitudine, o uniune de stânga. Greu de spus azi care ar fi fost soarta instituțiilor și a proiectelor liberale sau cum ar fi arătat lumea cu un astfel de mastodont pe vechiul continent. Dar participarea lui Gorbaciov ca „părinte fondator” ar fi dus URSS-ul (poate Rusia???) sub cupola acestei organizații. Poate, pe undeva, Mitterand auzea ecoul lui Charles de Gaulle definind Europa drept o civilizație de la Atlantic la Munții Ural? Poate ajungem iar la un desen care seamănă mult cu harta OSCE? În orice caz, tranzițiile societăților central-europene ar fi fost mult mai domoale și ar fi trebuit să conducă la o Europă — Vest și Est — în haine de stânga. Iar Europa Centrală și-ar fi păstrat poziția centrală, aceea de „sandvici între o Comunitate Europeană (cu centrul la Paris) și URSS. Nu s-a mai ajuns acolo.
Nici această formulă nu e clar unde va ajunge. Franța și-ar dori mult un Hinterland în care să poată avea ultimul cuvânt ocolind consultările și compromisul. Dar statele vizate nu mai pot accepta așa ceva. În plus, dacă proiectul inițial poate chiar fusese gândit la Moscova, acum noua comunitate politică s-a coagulat împotriva Rusiei și a agresiunii sale militare. Deseori aici sunt limitele stângii politice care crede că poate crea planuri de durată pe o realitate statică. Ea ocolește schimbarea, și de aici fragilitatea proiectelor politice. Necazul e că, simetric, creează ocazii dreptei să vină cu contestări nu întotdeauna moderate și să bulverseze tihna generală.
Bulboaca
Summit-ul desfășurat în Republica Moldova a fost al doilea din scurta viață a acestei comunități, după cel de la Praga, din toamna trecută. S-a convenit să se organizeze două asemenea întruniri, una într-o țară EU si cealaltă într-o țară din afara Uniunii. Nu există, deocamdată, nici secretariat, nici personal angajat permanent, ceea ce dă legitimitate în fața electoratelor tocmai pentru că nu implică niciun fel de cheltuieli — trimiterea fiind, desigur, la bugetul imens al Consiliului Europei. Pregătirea a fost extrem de minuțioasă, dovadă că oficialii Republicii Moldova se străduiesc să se prezinte Uniunii Europene și comunității, în particular, drept un partener serios, de încredere, chiar dacă dispunând de resurse mai mult decât modeste. De altfel, o bună parte din fondurile necesare organizării acestui summit au fost donate de Republica Franceză. Au participat 45 de sefi de state și guverne, cărora li s-au alăturat oficiali europeni: Ursula van der Leyen, Charles Michel, Joseph Borell și Roberta Metsola. Punctul de plecare al discuțiilor a fost, desigur, situația îngrijorătoare din regiune, descoperirea unor surse alternative de energie, protecția împotriva cyber-atacurilor și a războiului hibrid declanșat de Moscova. A participat și președintele Zelensky, cerând continuarea eforturilor de susținere a Ucrainei prin toate mijloacele posibile. De față a fost și președintele lituanian Gitanas Nauseda, care a promis că, la viitorul summit NATO pe care urmează să-l găzduiască, va solicita oferirea către Ucraina a căii de parcurs pentru aderarea la organizație. O atenție specială a fost acordată conflictului dintre Armenia și Azerbaijan, căruia șirul de întâlniri de la Bruxelles și din cadrul diferitelor formate de colaborare îi caută o soluție civilă, diplomatică, prin recunoașterea reciprocă a unei linii de demarcație, prin soluționarea situației cât mai multor deținuți și persoane dislocate, deblocarea transportului regional și a infrastructurii economice. O altă temă fierbinte a fost cea a crizei recente din Kosovo, partea sârbă acuzând că oficialitățile au instalat „primari ilegali” care cer înlăturarea „Poliției kosovare” din regiunile majoritar sârbești. Doamna Vjosa Osmani, președinta Kosovo, a prezentat posibilitatea reluării legale a alegerilor în circumscripțiile contestate și urmează a se lucra, sub formatul acestei comunități, la reglementarea acestui al doilea vot. Migrația, majoritar ilegală, a fost alt subiect greu, mai cu seamă că media londoneză încă nu are o definiție clară a acestei comunități, considerând așadar că a fost un summit despre solicitanții de azil. Desigur, din perspectiva Chișinăului, summit-ul a fost un motiv de imensă bucurie, marcând inaugurarea unei misiuni civile de poliție în cadrul politicii (europene) comune de securitate și apărare, menită să ajute oficialitățile în lupta cu provocările războiului hibrid din regiune, precum și primirea unui ajutor non-militar, în valoare de 87 de milioane de euro, în echipamente: drone, laptop-uri, instrumente cu ultrasunete, kit-uri de autoapărare. La acestea se adaugă ajutorul soft, neprețuit obținut de Republica Moldova prin simplul fapt că au răspuns invitației 50 de lideri importanți ai Europei, demonstrând, prin prezența lor, susținerea pentru Moldova. În preambulul întâlnirii din Moldova, președintele francez a mărturisit la Bratislava că regretă faptul că nu a ascultat avertizările țărilor din Estul Europei cu privire la Rusia, dar că a venit momentul „să fie îndepărtate diviziunile dintre „vechea” și „noua” Europă în probleme sensibile, cum ar fi Rusia. Nu știm dacă va fi crezut după furtunile pe care le-a declanșat, dar simplul proiect al regândirii arhitecturii de securitate europeană, izolând Rusia, merită toată atenția. Să vedem ce vor aduce următoarele întruniri.
