Primul a fost Ion Iliescu, marele maestru al Școlii de Marxism de la Academia Frunze, mai târziu devenit directorul de conștiințe de la Scroviștea. El îi invita, prin vara lui 1990, cu fața schimonosită de ură, pe tinerii din Piața Universității să „fiarbă în suc propriu” până când vor căpăta democrație câtă își doresc. La puține zile după urare, trimitea minerii să le rupă, la propriu, oasele celor din piață, care semănau bine cu studenții și, în general, cu așa-numiții intelectuali. El a fost cel dintâi președinte ce a iubit din tot sufletul său de comunist moderat școala și profesorii. Dovadă că a girat cu mult talent și fler prezidențial o școală pentru proști, cu dascăli rupți în cur de bine ce erau plătiți de guvernele instalate de dânsul, cunoscut și sub numele lăcrămos de „părintele națiunii” Ion Iliescu.

Astăzi, un alt președinte, constructorul României Educate, Întâiul profesor al țării, mârâie spre iubiții săi dascăli să nu tragă prea tare de coarda mărinimiei sale. Cică să aibă grijă, să nu pățească precum chestorul de poliție pe care ex-președintele Băsescu, arhicunoscut drept Petrov (tot e bine că nu și-a ales numele de delator Putinov) îl amenința să apeleze la omerta, pentru a nu-i rupe gâtul careva din serviciile prezidențiale. Cât o fi înțeles din „nu e bine, domnule chestor” respectivul, nu am mai ajuns să aflăm, noroc că marinarul-farseur a ieșit din scenă cu rușinea la purtător. Nu mai devreme de a-și fi bătut joc, la rândul lui, de ideea de școală și de profesorii ei, păcălindu-i, întâi că le dă — asta era înaintea alegerilor prezidențiale — salarii majorate cu 40%, apoi tăindu-le, cu nesimțirea lui obișnuită, cu mai mult de un sfert.

Revenind la actualitate, să vedem cât or înțelege profesorii din preuniversitar din amenințările actualului președinte, dacă și când vor renunța la grevă spre ușurarea tuturor doctorilor și academicienilor din guvern și din parlament. Aceiași care fură țara asta de peste 30 de ani și apoi plâng cu lacrimi de boi în mărime naturală că nu sunt bani pentru asigurarea unor salarii, în sfârșit, decente, pentru cei care le instruiesc copiii prin școlile de stat.

Pe vremuri, un scriitor talentat și vizionar cât cuprinde, Ray Bradbury, pe numele său, anticipa cum invazia proștilor de pretutindeni va acapara Pământul. Într-o carte de o frumusețe stranie, doldora de presimțiri mai degrabă înfricoșătoare, Bradbury îl inventa pe Guy Montag, un om de treabă, la prima vedere, dar care avea în bătaia preocupărilor sale arderea cărților. Sigur, povestea spune că toată treaba asta minunată urma să aibă loc cândva, în viitor, iar îndeletnicirea de bază a lui Guy, ca vrednic pompier ce era, trebuia să devină prepararea temperaturii potrivite pentru autodafe. Adică 451 de grade Fahrenheit, temperatura propice arderii oricărei cărți de pe lumea aceasta. Logica era simplă, ca pentru toate lucrurile pentru care nu-ți trebuie vreo minimă calificare. Fără cărți, fără opere de artă, fără să te mai obosești să mergi la teatru, mintea devine netedă precum scândura abia ieșită din rindea.

„Gândim la fel, iubim la fel”, totul fără niciun efort suplimentar, parcă așa sună titlul unei melodii, adorată de mulți dintre adolescenții de ieri și de astăzi. La ce bun să mai memorezi ceva subtil ori, și mai și, ceva profund, de prin vreo mare carte de literatură, câtă vreme sare rapid Google și te ajută să devii deștept într-o clipă. De ce-ar mai trebui să dialoghezi cu vreun prieten, întâmplător, oleacă mai școlit decât tine, privindu-l în ochi și deslușindu-i, astfel, sentimentele, trăirile, gesturile, când Facebook îți deschide, virtual, toate porțile comunicării de la distanță. Mai mult, o dată cu apariția ChatGPT, ai chiar totul de-a gata. Dai ordin Inteligenței Artificiale, și-ți scrie o carte cap-coadă. Devii, rapid, romancier de succes, cercetător de top și — de ce să nu visezi? — se poate orice pe aici, anume să ajungi chiar și președintele României Educate!

Așa și cu școala, ce nevoie să mai avem de ea și, în cele din urmă, de profesori? Ăștia despre care proștii-sadea din politica actuală spun că nu fac nimic toată ziua, că o ard într-una prin vacanțe și că trăiesc ca-n pășunile Raiului de pe urma meditațiilor! Slavă Domnului că știe cum merge școala alde Bode, învățatul-nepereche, pe care, dacă-l întrebi titlul lucrării sale de doctorat — făcută cu copy-paste mai mult de un sfert din ea — va da din umeri trei zile până să-l rostească.

Nu-i bai! Să trăim bine în România Educată, unde trebuie să fierbi în suc propriu până îți ies ochii din cap, tot căutând educație de calitate și, parcă se leagă între ele, democrație nicidecum originală. Grație acestor foști sau actuali președinți de mâna a șaptea, binemerităm cu toții, vinovați sau nu de ce-am ales, o țară, un stat mai aproape de adevăr, în care nimeni nu știe nimic limpede, niciodată. Unde totul — prin urmare, viața propriu-zisă — stă sub amenințarea „nimicului de temut”, vorba unui personaj dintr-un roman, scris cu talent și farmec, de Julian Barnes. Un scriitor pentru care aș băga oricând mâna în foc că nu-i va trece niciodată prin minte să apeleze la „minunăția” denumită inteligența artificială — sau Dumnezeu mai știe cum! — ca să scrie o carte minunată.