Îmi amintesc ceea ce spunea William Faulkner: „trecutul nu este mort, de fapt, nici nu este trecut, ci doar un prezent continuu”, iar trecutul pe care noi îl credem trecut este doar la o aruncătură de gând, după un colț al minții, așteptându-ne cu mrejele mereu deschise. Astfel stau lucrurile și în BROS, un spectacol conceput și regizat de către regizorul italian Romeo Castellucci, un prim-eveniment din cadrul Anotimpurilor FEST-FDR, desfășurat și găzduit pe scena Teatrului Național din Timișoara, coorganizat de Istituto Italiano di Cultura di Bucarest.
BROS este o literatură din carne și oase, o operă în care cuvintele se topesc și se toarnă în cofragul trupurilor îmbrăcate în uniforme polițienești. Dar BROS este și un ritual care celebrează veșnicul prezent, violența și modul în care acest simțământ ne anihiliează sensul și echilibrul și sădește în noi germenul crud și primordial al haosului — un haos sub formă de comandă, de poruncă, care trebuie executată imediat, fără pregărire, spasmodic, cu precizie chirurgicală. Gestul este frază, virgulă, punct.
De la o scenă la alta, cei 23 de polițiști, alcătuiesc secvențe istorice, imagini adânc înfiripate în trupul uman — de la moartea lui Socrate pe un ambient sonor de teatru Noh, la Rembrandt, la Împușcarea revoltaților madrileni de Francisco Goya, la Pluta Meduzei, până la simple „antrenamente” și exerciții cu caracter polițienesc, toate reliefate în văzul spectatorului prin chiaroscuro.
Dată fiind velocitatea cu care se succed scenele, apare acolo un laitmotiv care le înnoadă strâns — laptele. Fie că este folosit ca otravă, fie pentru a „răcori” trupul gol al unui polițist snopit în lovituri de baston de către alți doi „colegi”, laptele se transformă din prima hrană a vieții într-un simbol care unge rulmenții cu care este angrenată violența. No great story started with a glass of milk… Well, grosso modo, that is only blathering.
Singura conștiință, singurul reper din afara abisului în care omul se afundă este un idol sculptat din lemn, un Dumnezeu care are ultimul cuvânt sau, în acest caz, ultimul gest. Chipul lui Samuel Beckett stăruie dintr-un polaroid imens ca o figură paternă a ritualului. Homo Sapiens Legionarus pozează cu strămoșul comun, un babuin care, în înțelepciunea animalică din ochii săi, parcă știe ce va urma, dar neavând cuvântarea de partea sa, se rezumă la metehnele simple de carnasieră.
BROS ne face martorii antichității. Spectatorul descoperă că se poate și tremura, că mâna poziționată în fața buzelor reprezintă cel dintâi gest. Gloanțele ucid și când nu sunt eliberate din țeava pistolului. Clinchetul trăgaciului e frica scurmând hotărât în trup. Din statui asemenea celor greco-romane, polițiștii, la comandă, devin milițienii zglobii din filmele mute, capabili de clovnerii și șotii. La final, doar apa aruncată din găleți și împroșcată din furtun le răcește uniformele.
Epilepsia de la finele spectacolului e ca o defecțiune. Mușchiul este incapabil în a mai executa și, impregnat de mult prea multă poruncă, clachează și se întoarce împotriva celui cel posedă.
O cortină neagră barează ochiul publicului. Apoi, singura lumină din toată acea întunecime o înfățișează picioarele albe și fine ale unui copil care „se pogoară” pe câmpul de luptă al scenei.
Dar există și un fel de mutație în BROS. O mutație în persoana profetului Ieremia, întrupat cu măiestrie de actorul craiovean Valer Dellakeza. Singurul capabil să vorbească și să atragă atenția asupra imediatului prezent. Monologul său în limba română este rostit, oriunde BROS s-ar desfășura, fără supratitrare, deoarece sonoritatea și rotunjimea frazei rostite se duce direct în jurul inimii, iar mintea care dorește să înțeleagă ad literam este redusă la tăcere.
Am fost acolo, unul dintre cei 23 de polițiști și nu am să divulg nimic mai mult decât am făcut-o deja.
Alea iacta est.
Raoul Andreas Horn
Foto: Remus Dăescu
