Nu se poate vorbi despre satul Constanța (sau Lunga cum este azi știut în vestul Banatului) fără să aduce vorba și despre geamănul său de la o aruncătură de băț dar aflat dincolo de hotarele țării. Pe hărțile turistice este folosite de ei cei făceau „micul trafic de frontieră” de pe timpurile socialismului, dar și mai apoi după deschidere definitivă a vamei, acel punct de frontieră este cunoscut drept Lunga-Nakovo.
Într-o lume ideală, unde nu ar exista noțiunea de frontieră, de fapt, satul Lunga ar fi doar o prelungire a străzii principale din localitatea Nakovo. Sau strada care face legătura între Nakovo și Comloșu Mare.
Nakovo (Наково, Nakodorf sau Nákófalva) azi este o așezare din Serbia, Voivodina, districtul Bantul de Nord, aparținător de comunitatea Chichinda Mare. În același timp amintește cel mai bine de celebra familie de negustori aromâni Nacu, veniți din sudul balcanic și deveniți aristocrați austrieci sub numele de von Nako. Aceștia au stăpânit intinse moșii agricole în perimetrul delimitat de orașele Sânnicolaul Mare și Jimbolia. Din punct de vedere istoric, comunitatea aparține provinciei Banatului.
Un loc, numit Fazekas, se mai afla aici, la sud de actualul sat, in Evul Mediu, despre el există informații din 1429, dar la vremea aceea biserica sa era deja în ruine și a început decăderea cătunului.
În perioada medievală pe locul acum numit Nakovo exista un loc de tabără mai mult sau mai puțin permanentă a războinicilor cumanilor numit Kun-Szőllős (szállás/ sălaș). Odată cu sedentarizarea lor au preluat alte îndeletniciri, ocupându-se cu agricultura dar mai cu seamă cu creșterea vitelor. Așa s-a format satul numit mai pe scurt Szőllős (Seleš, Seleuš, Sellesch).
În timpul stăpânirii otomane (secolele XVI-XVII), Seleș a fost populată de etnici sârbi. Până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, satul nu mai exista, iar zona era o ruină nelocuită.
Apare și o înregistrare în anul 1384 în documente ce specifică că acest loc, Kun-Szőllős, era reședința fiilor lui Pál Csuka Benedek, Antal și Jakab, căpitani militari cumani.
La începutul secolului al XV-lea, locuitorii din Kunszőllős se aflau într-o dispută constantă cu Szilágyi László, proprietarul Horogszeg-ului. Lőrinc Héderváry, care era judecătorul ținutului, la acea vreme, a încercat să pună capăt litigiului printr-o judecată în august 1429, dar fără succes. O parte din localnici migrasese deja din așezare până la acest moment, iar satul lor a fost donat de regele Sigismund lui Dávid Csalapia. Acesta era, conform unor consemnări mai puțin credibile, fiul împăratului (?) turc. Care o fi fost acel împărat e greu de precizat și legenda rămâne doar bună de povestit.
Dar primul proprietar cunoscut al satului de iobagi Szőllős a fost un anume László Harkácsi, un albanez din Macsó. Mai apoi locurile au fost cumpărate de Mihály Szilágyi din Horogszeg în 1451 iar ulterior au intrat în posesia familiei Csáki.
În timpul stăpânirii otomane (secolele XVI-XVII), Szőllős a fost populat de etnici sârbi. Până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, satul nu mai exista, iar zona a ajuns o ruină nelocuită.
La începutul secolului al XVI-lea, odată cu războaiele cu turcii țăranii iobagi au fugit care încotro căutând locuri mai ferite de prăpăd. Toată zona suferă o intensă depopulare iar exploatările agricole cad în paragină în ciuda terenurilor extrem de fertile.
Odată cu preluarea proviniei Banatului de cître curtea Habsburgică, pe la 1745, domeniul a fost arendat de Jakab Hertz.
În perioada marilor colonizări, ce au început pe jumătatea secolului al XVIII-lea de care am mai istorisit în episoadele trecut când fu vorba de satul Lunga și de Comloșu Mic, sunt aduși cei ce mai târziu aveau să fie cunoscuți în mod generic drept șvabi bănățeni (dunăreni). În fapt pe moșia Szőllős s-au stabilit francezi din Lorena pe la 1770.
În 1782, pusta a intrat în posesia fraților Nako, comercianți greci (aromâni) din Macedonia. Pentru a asigura forța de muncă pentru moșia sa, Kristofor (von) Nako a construit 50 de case în 1784 și le-a așezat cu etnicii maghiari luterani din Orosháza, unii dintre ei cu familiile lor. Aceștia nu au stat prea mult, poate din pricina greutăților vieții ori a molimelor ce izbucneau des în preajma mlaștinilor. Satul a fost părăsit de unguri la doar șase ani de la strămutarea loc dar nu a rămas total abandonat. Imediat, în 1790, se așează numeroase familii de germani, venite din împrejurimi, dar și coloniști ce au fondat noul sat și au stabilizat forța de muncă. Așezarea capătă numele proprietarului, Nákófalva sau Nakodorf însă populația germană a preferat în continuare să spună căminului lor „Sellesch” până în 1944. Și populația română mai redusă numeric, tot numele de Seleuș îl folosea, deși mai există în Banat și un alt loc numit la fel.
Sunt înregistrate 176 de familii cu 706 de membri la cest nou început.
Localitatea se dezvoltă rapid și în doar trei ani (în 1793), populația a ajuns la 1.054 de oameni, majoritatea germani dar și francezi. În acest timp, ungurii nu au mai locuit în sat.
Biserica romano-catolică din localitate a fost construită în 1805 pentru a răspunde nevoilor spirituale ale comunității tot mai nemeroase. După jumătate de secol s-au adunat suficienți bani pentru a permite o renovare temeinică în 1857.
În anul 1838, proprietarul așezării este consemnat János Nákó urmaș al lui Kristofor. În 1836, satul avea 1.775 de locuitori catolici și 6 ortodocși, în timp ce în 1911, populația satului număra 538 de gospodării cu 2.834 de locuitori.
Anna Mileva, prințesa de San Marco, și actele de caritate din Banat
În 1902, Anna Mileva (ducesa de San-Marco), unica fică a lui Ioan (Janos) von Nákó, a întemeiat o mănăstire de maici în sat, care găzduia și o școală elementară de șase clase de care s-a mai pomenit în aceste pagini. La acele vremuri era un așezământ foarte modern cu surori educatoare foarte bine pregătite.
În 1918, după Primul Război Mondial, satul a devenit parte a noului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor (viitoarea Iugoslavie). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1941–1944), a fost inclus în regiunea Banat ocupată de germani.
După înfrângerea Germaniei din 1944, fosta populație de șvabi din Nakovo a fost internată în lagăre de muncă sau deportată în Rusia.
Astăzi, populația de 1.921 (2011) este formată din 99,5% sârbi, 0,4% maghiari și 0,1% români.
Ca o consecință a evenimentelor din timpul războiului și ocupației Axei, cea mai mare parte a populației germane a fugit din sat cu armata germană în vara și toamna anului 1944. Partea mai mică a populației care a rămas în sat a fost trimisă în lagăre de muncă sau exilată în Rusia. Deportarea în Uniunea Sovietică pentru așa zisa „reconstrucție a țării” a fost practicată și de parte română la presiunea „aliaților” roșii. Dar populația a fost completată cu în 1945–1946, numeroase familii sârbe din Bosnia ce au fost strămutate.
În Nakovo pot fi văzute de un călător ce ar timp la dispoziție Biserica Ortodoxă Sârbă „Sfântul Țar Lazăr”, numită și Nakovska Lazarica dar și școala primară „Petar Kočić”, clubul cultural „Izvor Nakovo” sau parcul și clubul de fotbal FK „Polet” Nakovo.
Pentru că istoria familiei Nako este plină de întâmplări ce merită interes și pline de întorsături ciudate vom aduce în fața cititorilor figura uneia din ultimele vlăstare ale acestor aromâni bogați stabiliți în zona Torontal.
Anna Mileva Nako de Sânnicolaul Mare (Nagyszentmiklós), a purtat și titlul de Ducesă de San Marco prin căsătorie. Dar ea este a fost cunoscută mai cu seamă pentru actele sale de caritate.
A văzut lumina zilei la reședința din Pesta a soților Janos Nako și Anastasia Vuchetich la 13 august 1838. Dar și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Triest și la Comloșu-Mare. Ca orice tânără nobilă și cu avere însemnată era căutată de tinerii de neam ce doreau o „partidă bună”.
La 27 ianuarie 1856, s-a căsătorit cu contele Giulio Capece Zurlo, duce de San Marco, un nobil de origine napolitană. Tânărul cuplu a locuit la Napoli. Dar nu pentru mult timp. După expulzarea regelui Francesco al II-lea al Celor Două Sicilii, în 1861, au fost nevoiți să plece spre alte zări. Mai apoi au locuit la Paris, Viena, Bad Ischl și Comloșu Mare. Contele, care fusese foarte bolnav, a murit la 6 noiembrie 1888 în Bad Ischl.
Prințesa văduvă și-a cheltuit cea mai mare parte din averea disponibilă pe caritate în spirit catolic. În 1889, a fondat și a întreținut un institut de educație pentru fete în Comloșu Mare, apoi a înființat o mănăstire cu câte o școală elementară de fete cu șase clase în satele Nakovo în1904 și Teremia Mare (Marienfeld) în 1907.
Dintre faptele de laudă ale Milevei mai trebuie spus că în 1892, în orașul Óbuda, a cumpărat un teren de trei jugăre în strada Szőlő, pe care a construit Casa Bunului Păstor cu o biserică „pentru acele fete și femei care, după ce duc o viață dezordonată, vor să se pocăiască”. Această casă era coordonată de un ordin călugăresc cu origini în Franța ce s-a extins și în alte țări europene.
În 1901, pe același teren, în strada San Marco, a fost înființată instituția numită Casa Milostivirii, pentru bolnavii în faza terminală care nu erau internați în spitale, „fără deosebire de naționalitate sau religie”. În plus, a donat sume importante instituțiilor de învățământ militar.
În anii de dezordine 1918-1919, ce au urmat războiului, cu dese schimbări de stăpânire, moșiile Nako din Banat au fost jefuite și apoi complet distruse. Ce a mai rămas din bogata colecție de artă a fost donat în 1925 Muzeului din Palatul Episcopal din Esztergom.
La Triest s-a împrietenit cu baronul Max Wladimir von Beck, viitorul prim-ministru al Austriei, pe care l-a desemnat, mai târziu, moștenitor, neavând urmași.
Ducesa de San Marco s-a stins la Sânnicolaul Mare în 1926 și a fost înhumată alături de soțui ei în cripta bisericii din strada Szőlő aparținând Casei Bunului Păstor pe care a fondat-o.
Iată cum meleagurile bănățene, departe de a fi izolate, au fost dintotdeauna un mediu propice afirmării tuturor națiilor și credințelor. Acest spirit de melanj etnic și ecumenism încă mai poate fi observat și în zilele noastre.