Conferința pentru securitate desfășurată la München între 17 și 19 februarie a stat sub motto-ul regândirii ordinii internaționale în urma războiului din Ucraina. După decenii în care s-a crezut că ordinea europeană postbelică se întemeia pe prezumția de evitare a războiului, asistăm azi la ororile săvârșite în Ucraina sub stindardul pretinsei denazificări. În paralel, „Sudul global” nu a aderat in corpore la sancțiunile impuse Moscovei sau la condamnarea agresiunii, decât sectorial, pe anume teme și într-o oarecare măsură. Iar pozițiile fluide ale Chinei, Indiei și chiar ale Africii de Sud au subminat profund stereotipul că lumea oripilată în fața crimei va susține viața și demnitatea umană. În fața acestor mutații ideologice, iese la suprafață o imensă nemulțumire față de ceea ce ne-am obișnuit să numim dreptul internațional și chiar ordinea politică globală, războiul nefiind decât un catalizator al formulării contestațiilor. În vreme ce europenii stau cu ochii pe Budapesta (uneori pe Viena) și nu pot explica replicile și refuzurile ce vin de pe malurile Dunării, „restul” lumii ridică revendicări cel puțin la fel de profunde, susținute cu puterea a mai bine de jumătate din populația Terrei, cu cea a unor state nucleare și abia în al treilea rând, ca importanță, cu forța unor state conduse de lideri autoritari.

Problema cea mai grea care se ridică în fața clasei politice este aceea de a înțelege și apoi de a soluționa conflictul între valorile și interpretările cu care popoarele lumii vin la masa negocierilor. Dacă prima generație postbelică stătea cât de cât în jurul unor principii de bază, evoluțiile ulterioare ale politicii, precum și memoriile erei coloniale au nuanțat lista cu așteptări, subminând consensul inițial. Conflictele de azi între statele democratice și cele autoritare, între cei ce susțin în continuare ordinea internațională și cei ce o vor înlocuită cu una mai favorabilă anumitor capitale pun, de fapt, sub semnul întrebării coeziunea unei lumi aflate în fața unor riscuri majore. Fragilitatea ființei umane și, mai ales, slăbiciunea ei în fața forței brute, a politicii de stat îndreptate împotriva indivizilor și a ambițiilor unor lideri construite împotriva vieții înseși trădează faptul că pilonii pe care s-a reconstruit politica mondială din ultimele șapte decenii sunt în pragul prăbușirii. Desigur, cei ce ne-au adus aici sunt nerăbdători să le aplaude căderea, însoțiți de prea mulți dintre conaționalii noștri, care se bucură nu pentru că le-ar fi bine, ci pentru că — și de fiecare dată când — tuturor celorlalți le este rău.

Conferința pentru Securitate organizată la München a stat sub umbrela acestui diagnostic și cu ochii ațintiți nu doar spre o Ucraină reală, fizică, în care se moare sub rachetele rusești și sub forța brută dezlănțuită pe teritoriul său, ci spre o Ucraină simbolică, în care discuțiile, simulările teoretice, speculațiile iau chipuri umane, contabilizează victime și certitudini. Mare parte dintre liderii politici au înțeles în final, ceea ce președintele Zelenski spunea încă de la începutul războiului, anume că acest conflict nu este numai despre independența unei țări și despre nevoia de a învinge ambițiile alteia. Este despre o fază extrem de periculoasă a luptei dintre un tip de lume și altul, dintre trecut și viitor, dintre om și stat. „Esența crizei de azi este faptul de a permite forței să prevaleze în fața legii. Dacă îi permitem lui Putin să întoarcă ceasul spre secolul al XIX-lea și spre epoca marilor puteri. Sau dacă înțelegem să ținem sub control războinici precum Putin.” (Olaf Scholz, 27 februarie 2022)

Căderea certitudinilor

De la invazia Rusiei în Ucraina s-au avansat numeroase speculații, interpretări; toți am încercat să înțelegem cum a fost cu putință și încotro ne îndreptăm. Treptat, majoritatea lumii transatlantice și-a definit termenii și poziția. Cu toate acestea, explicația profundă a întârziat tocmai pentru că nu ne mai așteptam la ea sau pentru că, admisă ca atare, pune la grea încercare cedările, pariurile, dubla măsură ce a acoperit, cumva, raportarea la Rusia. Reputatul istoric și analist Timothy Garton Ash declara, într-un interviu recent pentru Visegrad Insight, faptul că din noiembrie 1989 până în 24 februarie 2022 ne-am fi aflat în epoca post-zidul Berlinului, epocă aruncată în aer de invadarea Ucrainei. Era o epocă bazată pe certitudinea că țările mici și mijlocii din Europa, cel puțin, și-au dobândit o independență reală, o bază de creștere și reformă dincolo de ideologii. Ceea ce părea funcțional pentru Polonia sau Slovacia s-a împiedicat brusc în Ucraina, considerată de Moscova nu un stat suveran, membru ONU și dotat cu toate drepturile conferite de legislația internațională, ci un teritoriu și un avanpost ce trebuia reintegrat Maicii Rusia. Întregul discurs despre suveranitate, despre drepturi și despre soluționarea diferendelor pe calea dialogului s-a prăbușit sub șenile. Speranța că Rusia putea fi reformată și integrată lumii civilizate s-a năruit. Respectul pe care o cultură seculară îl lăsa să îmbrace o clasă politică — iată — nefrecventabilă a fost scufundat în mocirla declarațiilor mincinoase, a sfidării și dublei gândiri. Cităm din Raportul Conferinței de la München: „pentru ministrul rus de Externe, Sergei Lavrov, reguli selectiv aplicate reprezintă o contrapondere occidentală la principiile universale ale dreptului internațional prevăzute în Carta ONU”. Adăugând o insultă încălcărilor (acestui drept, n.n.), Rusia a fondat, împreună cu China, „Grupul Prietenilor Apărători ai Cartei Națiunilor Unite”. Așa cum precizează și documentul amintit, numeroase țări din „Sudul Global” au achiesat la această poziție, în ciuda istoriei proprii sau a probelor crimelor de război oferite deja de forurile de specialitate. Aceasta atrage, evident, și prăbușirea convingerii că țările foste colonii ar fi mai degrabă susținătoare ale luptei pentru independență decât ale unor războaie ideologice pe care, la rândul lor, le-ar pierde fără drept de apel.

Conferința de la München a fost gazda unui număr impresionant de lideri din întreaga lume. Dar ceea ce rămâne dincolo de intervențiile lor este Indexul Securității, dat publicității în urma summit-ului și aflat pe mesele decidenților politici. Acesta a fost realizat pe un eșantion de 12.000 de persoane din țările G7, BRICS fără Rusia și Ucraina. Câte 1.000 de persoane din fiecare stat au avut de răspuns la întrebări precum riscurile pe care le percep acum la adresa țării lor, a lumii, cât de pregătită este țara lor sau grupul G7, UE sau ONU în general să răspundă acestor riscuri, dacă ne aflăm în fața unei schimbări de paradigmă în politica internațională și dacă există un proiect de urmat în acest sens. Cei mai siguri pe ei au fost chinezii, care consideră țara lor pregătită să facă față oricăror schimbări, în timp ce UE pare un jucător minor. În ceea ce privește riscurile concrete care ne amenință zi de zi, pe primul loc s-a situat criza economico-financiară, însoțită de inflație și criza energetică, dar și de amenințarea conflictului nuclear. În al doilea rând abia sunt schimbările climatice, incluzând aici distrugerea habitatelor naturale, fenomenele extreme, incendiile de pădure. Urmează aspectele globale ale sănătății, cu lecțiile nu tocmai învățate ale pandemiei de COVID și, abia apoi, Rusia. Ca urmare, „preocupările pentru securitatea non-tradițională” prevalează tocmai pentru că, în numeroase țări ale „Sudului Global”, pandemiile și schimbările climatice au efecte devastatoare în fiecare zi. Cum aceste țări acomodează cel mai consistent procent al populației lumii, voturile lor adaugă o greutate foarte serioasă problemei reformei sistemului mondial. Necazul este că, prin promisiuni și chiar un ajutor simbolic, aceste țări au fost atrase în circuitul de interese al lumii autocrațiilor, lume care finanțează în funcție de interese strategice, fără a condiționa respectarea drepturilor omului sau un anume regim politic în țările destinatare. Mai mult, interesul Rusiei și al Chinei de a dobândi noi puteri pe plan mondial alimentează tema refacerii ordinii mondiale, transformarea „egocentrismului american” (Putin) într-o lume multipolară. Indexul amintit menționează și tema acestei schimbări, urmărind să vadă dacă populația crede că mai e sustenabilă o lume bazată pe un set de principii comune (răspunsul a fost covârșitor pozitiv) sau e nevoie de un concert de principii, fiecare țară (mare, desigur), regiune impunând (!) propria viziune. Oficialii chinezi chiar au susținut la München (și nu doar) faptul că „drepturile omului trebuie să stea sub interpretări culturale și regionale, între care trebuie găsit fondul comun”, negând astfel universalitatea acestor drepturi și obligația tuturor de a le respecta înaintea oricăror alte discuții.

Riscurile majore

După cum înțelegem din Raportul Conferinței, cinci ar fi domeniile cu risc extrem de ridicat, domenii în care e nevoie de o cu totul altă abordare dacă vrem ca „Nordul” și „Sudul Global” să poată să se simtă acasă pe planetă: respectarea drepturilor omului, rămasă în coliziune cu interesele de stat în mare parte a lumii; infrastructura globală folosită îndeosebi de China prin celebra-i „Inițiativă Belt and Road” („Centura și drumul”) în cadrul căreia intervine și chiar impune multor țări reforme în infrastructură realizate de chinezi pe banii țărilor gazdă, folosind, așadar, infrastructura drept modalitate de penetrare a politicii interne a țărilor din mai multe continente; cooperarea economică internațională cu riscul creșterii dependenței de China și alte țări autoritare în schimbul hranei și al modernizării în țările mai puțin dezvoltate, domeniu deficitar al politicii externe a Europei; securitatea energetică, incluzând simultan desprinderea de gazul rusesc și evitarea unei viitoare dependențe de țările din Golf, tranziția la energia verde și evitarea deteriorării climatice în intervalul refolosirii combustibililor fosili; riscul unei conflagrații nucleare.

Re:vision 2023

Re:vizuirea întregului set de principii și valori pe care ne-am așezat după cel de-al Doilea Război Mondial este azi tema centrală a planetei, ca urmare a ratării testului din Ucraina. Căderea mitului democratic al lumii care, în mod fundamental, dorește să stea departe de conflicte armate, departe de vremurile coloniale și de teama zilnică pentru drepturile greu câștigate, acest eșec impune regândirea principiilor de bază pe care întemeiem ordinea mondială. După cum sublinia doamna Ursula von der Leyen, e nevoie să acceptăm realitatea confruntării cu lumea autocrațiilor drept una reală, consistentă și susținută de o bună parte a populației lumii; trebuie construită o comunitate globală a lumii democratice mai deschisă nevoilor „Sudului Global” și mai adaptabilă schimbărilor de percepție ce au loc pe planetă. Tocmai acest sud, Africa, America Latină și o bună parte din Asia, s-a abținut de la votul sancțiunilor împotriva Rusiei; acest sud însoțește contestările din partea BRICS a ordinii mondiale, cu toate că țările BRICS nu le-ar oferi mai mult decât firimituri de putere și independență; acest sud, care are probleme grave de guvernare la el acasă, se complace încă în trena celor ce deconstruiesc reguli fără a impune decât oligarhie cu tancul. Dar avem nevoie de argumente probate, de ajutor consistent pentru a schimba constelația de puteri.

O temă dureroasă a fost cea a autonomiei. Dincolo de metafore și declamații sforăitoare, autonomia trebuie percepută ca ceva relativ la dosar și la geografie. „Autonomia strategică” (în cadrul NATO), propusă acum câțiva ani de președintele Macron, se dovedește pe zi ce trece o glumă nu tocmai reușită; utopica autonomie a Nordului nu reușește să convingă plenul Adunării Generale a ONU asupra principiilor sale, iar autonomiile imaginare ale unor țări sau regiuni eșuează grav în fața riscurilor climatice sau energetice. Altfel spus, autonomia e măgulitoare, inspiratoare, dar nu ține nici de foame, nici de frig, nici nu protejează împotriva rachetelor. Criza ordinii mondiale vine din neputința de a armoniza filosofia libertății cu o strategie coerentă de protecție și garantare a securității populației lumii. În fața morții, deceniul care urmează pare a fi unul critic pentru regândirea ordinii internaționale, a ecuației dintre libertate și interdependență.