În 25 februarie ar fi împlinit 83 de ani. O boemie paroxistică — băutul, fumatul și mai ales drogurile etc. — i-au scurtat viața la 42 de ani. Prima casetă-pirat cu el am avut-o pe la începutul anilor ’70. Peste două decenii, ajuns mai întâi la Sankt Petersburg și apoi la Moscova, cumpăram două CD-uri: Vîsoțki și Bulat Okudzhava. În cei șapte ani petrecuți la Chișinău, mai tânărul meu coleg Gabriel Mumjiev, mare meloman, mi-a făcut alte CD-uri cu Vîsoțki.

L-am întâlnit la Paris. Întâlnit e un termen prețios, foarte imprecis în acest caz. Mai potrivit ar fi să spun „l-am zărit”. Plecam dintr-o vizită făcută lui François Fejtö, sub braț cu două cărți ale lui, dăruite cu neașteptat de calde dedicații — Dieu et son Juif și 1956, Budapest, l’insurection. La ușă am dat nas în nas cu un cuplu care tocmai sosea. Fejtö a făcut prezentările. Eram siderat — l-aș fi avut în fața ochilor pe legendarul Vladimir Vîsoțki! Din numele doamnei reținusem doar Odille, dar chipul îmi părea oarecum cunoscut. De unde?

Povestindu-i Monicăi Lovinescu întâmplarea, aveam să aflu că Odille nu era altcineva decât sora Marinei Vlady, soția lui Vîsoțki — deci Odille Versois, vecină cu Fejtö. Din ce a mormăit Vîsoțki n-am ințeles mare lucru, dar fusese, probabil, un soi de „Salut” sau „Hello”. De arătat, nu arăta deloc bine. În 1980, amândoi — Vîsoțki și Versois — dispăreau la un interval de o lună.

Povestindu-i Mașei Dinescu despre întâlnire, Mașa s-a înroșit de gelozie. Azi nu mai e nici ea. La Fejtö ajunsesem recomandat de vechiul său prieten Jean-François Revel. Astăzi nu mai sunt nici ei.

În urmă cu două săptămâni, un foarte bun prieten mi-a trimis un video clip — Jean Marais și Odille Versois la București, în 1961. Mi-am amintit cât de emoționat am fost, elev de liceu fiind, zărindu-l pe Jean Marais pe trotuarul din fața Hotelului Lido. Nici Jean Marais nu mai e de-o bună bucată de vreme, nici Hotelul Lido nu mai dă semne de viață.

Există multe cântece ale lui Vîsoțki pe care le reascult de fiecare dată cu aceeași plăcere și îmi amintesc cum mi le explica Vasili Axionov într-un drum făcut în comun la New York, cu mașina. Vasili mă iniția în diferențele dintre cântecele de autor ale lui Okudzhava (al cărui tată, Shalva, a fost împușcat în 1937, în timpul Marii Terori, acuzat de troțkism) și „baladele revoltei și disperării” cântate și, multe dintre ele, scrise de Vîsoțki. În 1978–79, Axionov îl atrăsese pe Vîsoțki în celebrul proiect al revistei underground „Metropol”, palmă apăsată pe obrazul Cenzurii.

Astăzi nu mai e nici Axionov, fiul condamnaților politici Evghenia Ginzburg și Pavel Aksionov, comuniști condamnați pe nedrept pentru participare la contra-revoluția troțkistă condusă de profesorul N.N. Elvov, soldată cu asasinarea lui Serghei Kirov la 1 decembrie 1934.

Unul dintre cântecele mele preferate este cel despre o lume cu susul-în-jos, o lume în care nimic nu mai merge cum trebuie — Моя цыганская (Cântecul meu țigănesc).

Întrebarea ar fi: când au mers lucrurile cum trebuie pe lumea asta?

Un cântec despre care un ascultător spunea: „Nu înțeleg nicio boabă rusește, dar cântecul ăsta îl simt în suflet”.

Iată o traducere în limba română, autoare — Doina Constantinescu:

În vis mi se năzar jocuri galbene

Şi mormăi răguşit.

„După un timp, după o vreme

Dimineaţa-i mai înţeleaptă!”

Dar nici ea nu e ca lumea.

Nu mai e bucuria de-altădată

Chiar dacă fumezi între mese,

Chiar de bei ceva ameţitor

În crâşme — postavul verde

si şervete albe,

Săracii, măscăricii, aici se simt ca-n rai

Eu — ca pasărea între gratii.

În biserică pluteşte un iz greoi, e semiîntuneric

Diacii prizează tămâie.

Nu nici în biserică nu-i totul

nu, nu e cum ar trebui!

Urc pe munte gâfâind

Poate apare ceva —

Acolo sus e un arin,

iar sub munte stă un vişin.

Măcar povârnişul de l-aş acoperi,

Cât m-aş mai bucura!

De-ar mai fi şi ceva în plus

Tot nu-i aşa cum trebuie să fie!

Merg pe câmp de-a lungul răului

Lumină-întuneric, Dumnezeu nu e!

Întinderea curată, de albăstriţe-i plină,

însă drumul e cam lung.

Lângă el e o pădure pustie

Unde mişună Baba-Cloanţa

iar la capăt, vai! —

Eşafodul cu toporul.

Undeva, caii dansează-n ritm,

Lin, dar fără voie.

Nici de-a lungul drumului nu e cum trebuie,

iar la capătul lui — nici vorbă!

Nici în biserică, nici în crâşmă

Nimica nu e sfânt,

Ei băieţi nimic nu e ca lumea,

Nimic, băieţi…