Dacă omul e un animal care amână, atunci eu sunt un leu. E de-ajuns să fiu pus în fața unei decizii că regele junglei izbucnește din mine. Cum nu pot alege o cămașă, de ce aș putea un televizor?

Și totuși, după ce mă dau de trei ori peste cap și mă prefac în cea mai perfidă armă de autodistrugere în masă — la masă? — mă hotărăsc. Iar alegerea mea se bazează — vă asigur — de criterii solide.

Lăsând gluma la o parte, fiindcă a venit vorba de televizor și cu așa ceva nu se glumește, pe unul l-am ales după ce am citit pe eticheta din spate că e fabricat în Gdańsk. Marca a pălit în fața Solidarității și, chiar dacă barele LED s-au dus la două săptămâni după expirarea garanției, astăzi aș face la fel. Fiindcă știu ce însemna să scoți pe masă un pachet de Carpați de Timișoara. Până târziu, spre mijlocul anilor nouăzeci, când concurența devenise, la propriu, sufocantă.

Dar mai ales știu cum eram privit când veneam de la Timișoara. Ochii se îmbrăcau în luminile de duminică de cum coboram din tren.

Nu însă despre puterea simbolică sau a unor simboluri vreau să vorbesc aici. Timpul se grăbește și Capitala Culturală Europeană se instalează în aceste zile în Timișoara. Dar devine ea, Capitala, de acum încolo timișoreană?

E o întrebare ce nu mă poate pune în paranteze. Pentru că, fiind timișorean după fiice, viitorul acestui oraș unde am de mulțumit celor mai mulți oameni din viața mea, viitorul post-Capitală vreau să spun, mi se pare trofeul cel mai important de cucerit. Cu atât mai mult cu cât e un buletin, o carte de identitate.

De când Timișoara a fost desemnată CCE 2021, apoi 2023, adică din 2016, am auzit de toate. Însă dincolo de faptul că e firesc să se audă nefirescul, normalitatea politică și administrativă și-a văzut de drum. Iar normalitatea noastră și-a văzut de ce poate: de asfalt, de iluminat, de fațadele clădirilor, de curățenie, de infrastructură culturală. În șase cuvinte, dintre care patru aceleași: de și de.

Așteptări mari — loc pentru toată lumea nemulțumită, mai cu seamă că liderii izbânzii din 2016 au început să evolueze tot mai jos. Până la urmă, atinși parcă de o petală ceva mai răzvrătită din Parcul Rozelor, și-au fisurat aripile angelice și au dat cu fuzelajele de pământ. De un sol moale și călduț, unul din care, izvorând în șoaptă, romanița se uită cu trufie de Plafar la mieroșii fluturi și la flușturaticele albine. Apoi romanița ia un Xanax și visează frumos. Iar visele i se îndeplinesc. Ce dacă peste ele au căzut în ultima clipă gratiile unor Excel-uri de funcționari austro-ungari cu suflet mioritic? Și ea, ca și noi, civilii culturii, trece de câte ori e nevoie de la „Ordem e Progresso” la „Ordnung und Disziplin”. Numai ordine să fie!

Să fi așteptat noi, oare, un fel de curățenie generală ca într-o casă de cultură ce găzduiește o etapă de Cântarea României, iar de aici nemulțumirea că vopseaua strălucește pe gardurile șefilor, iar nouă nici îndoită cu diluant nu ne ajunge? Poate — în fond, orice așteptare are suta ei de votcă de îndreptățire. Și multă sete de sărățea împănată cu musică și poezie.

Însă aceasta este doar o poveste. Una de adormit timolul propriu, dacă nu cumva ne-am obișnuit foie-gras-ul între timp.

Nu am argumente medicale și nici gastronomice, dar cred că în Timișoara Capitala Culturală Europeană va trăi frumos anul 2023. Fiindcă Timișoara este în primul rând un oraș al întâlnirilor. Care mereu — să nu uităm! — pot fi fericite.

Iar dacă, de pildă, ne vom întâlni la o… artă cu tendință și vom continua cu una pentru artă, cu atât mai bine!

Cum nu am argumente concrete să suțin reușita Capitalei timișorene, eu, care-mi cumpăr televizor fiindcă e făcut la Gdańsk, eu, timișoreanul după copii, timișoreanul după viitor, eu, care mă joc de-a „nu însemnă da” cu fiica mea cea mică, îi doresc Timișoarei să-și uite în 2024 anul 2023. Fiindcă — nu-i așa?! — cine-și uită istoria e condamnat să o repete.