Dispariția profesorului Răzvan Theodorescu mi-a readus în minte o întrebare care mă frământă de o bună bucată de vreme: mai are România nevoie de intelectuali autentici? Știu că sunt foarte mulți conaționalii de-ai mei care cred că veritabilii intelectuali sunt aceia care, seară de seară, își fac loc pe la diversele noastre canale de televiziune vorbind și pretinzând că spun lucruri deștepte despre orice: de la războiul ruso-ucrainean la inflație, de la scumpirea gazelor naturale la utilitatea vaccinării și de la neprimirea României în spațiul Schengen la reforma învățământului. Duduie televizoarelor de profesori, analiști, rectori, comentatori, șefi de partide sau de instituții care, plini de importanță, rostesc sentențios fraze de doi lei, dar cu pretenția că luminează nația și că, fără ei, noi toți am fi obligați să trăim în cea mai cruntă ignoranță. În realitate, intelectualii autentici nu se prea văd în România. Nici pe la televiziuni și nici prin alte spații dedicate consumului public de păreri. Intelectualii adevărați zac prin biblioteci sau în ungherele unor catedre universitare, acolo unde atunci când nu citesc, scriu (și mulți o fac foarte bine), iar atunci când nici nu scriu, țin cursuri unor studenți pe care îi prețuiesc necondiționat, indiferent cât de buni sau de slabi ar fi. Mă vor acuza unii dintre cititorii mei — și, până la un punct, le voi da dreptate — că am uitat de categoria (foarte controversată, de altfel) a intelectualului public, a omului de carte care a înțeles să-și asume la vedere credințele sale despre viață și societate. Numai că, în România, tocmai acest tip de intelectual s-a compromis demult. De pe vremea când aceia în care ajunsesem să avem foarte mare încredere au făcut pactul cu diavolul, indiferent sub înfățișarea cui necuratul și-a propus să chinuie sufletele și mințile românilor. Mă gândesc la aceia care au făcut din Traian Băsescu un reper moral intangibil, deși ei — intelectualii auto-impuși — știau că au și că noi avem de-a face cu unul pentru care școala fusese un chin în sine și care își croise drum în viață dând cu pâra despre semenii săi, nu oriunde, ci la organele de represiune ale României socialiste.
Din păcate, obiceiul românului instruit de a se prosterna în fața conducătorului vremelnic sau de a se gudura pe lângă politruc are o îndelungată istorie. Poate că renunțarea la demnitate era scuzabilă în timpul regimului comunist, când, pentru a te putea ocupa de lucruri serioase, trebuia să debitezi și niște osanale la adresa „iubitului conducător” și al imbecilei sale „tovarășe de viață”. Dar, după 1990, renunțarea la propria verticalitate și îmbrățișarea statutului de râmă chiar nu mai avea niciun fel scuză. Dar a fost, este și, din păcate, continuă să fie determinată de interese. Din păcate pentru el, de regulă, veritabilul intelectual român nu a trăit niciodată prea bine. Veșnic i-au lipsit resursele, confortul și, implicit, viața tihnită. Mai tot timpul, direct sau indirect, a fost nevoit să-și vândă câte ceva: conștiința, efortul creator (acolo unde el, realmente, a existat) sau pur și simplu onoarea. Cunosc câțiva universitari deveniți experți în a susține sau a dărâma pe câte cineva. Pentru unii dintre ei, plagiatorul poate rămâne în fruntea unui guvern, a unui minister sau a unei instituții publice, dacă, desigur, „păcătosul” face parte din partidul care trebuie, iar statul de drept — așa cum acești universitari îl pricep (adică mai deloc) — trebuie apărat și, la nevoie, salvat, chiar în disprețul drepturilor fundamentale și al libertăților individuale. În cei peste 20 de ani de carieră universitară, am avut ocazia (în realitate, ghinionul) de a-i auzi pe unii intelectuali auto-declarați ridicând adevărate imnuri de slavă la adresa unor „șefi” de care acești pseudo-cărturari depindeau la un anumit moment dat al vieții lor profesionale. Și tot ei — intelectualii de mucava — schimbau tonul atunci când vântul politic își modifica direcția. Cel altădată lăudat devenea brusc o otreapă, bună de aruncat pe fereastră, pentru că, între timp, locul fostului „șef” fusese luat de un altul, care aștepta să i se administreze același delicat periaj în diverse locuri ale ființei sale dornice de o cât mai zgomotoasă proslăvire.
Statutul marginal al intelectualului autentic este o constantă în istoria acestei țări. În anii ’50 ai secolului trecut, înfunda pușcăriile, după 1990, a ajuns la statutul de cerșetor, care abia reușea să-și plătească întreținerea la apartamentul modest pe care îl deținea și pe care îl primise, aproape din milă, de la statul socialist. Admit că unii dintre intelectualii veritabili ai acestei țări au reușit în viață și s-au adaptat foarte bine capitalismului post-revoluționar. Ei sunt însă foarte puțini și, dintre ei, extrem de puțini au fost cei care nu au făcut niciun compromis. Cei mai mulți dintre aceștia au preferat anonimatul. Îi găsești prin niște universități, biblioteci publice sau institute de cercetare. Nu vociferează, nu susțin niciun politician și nu atacă pe nimeni. De ei țara asta nu are însă nevoie, pentru că ei, prin bunul lor simț, sunt pur și simplu inutili. Mulți dintre ei știu atât de multă carte, încât, cel mai probabil, sunt de neegalat în zeci de ani de acum înainte. Din mâna lor ies licențiați de bună și foarte bună calitate ori doctori în științe care, la rândul lor, nu se gândesc să îmbrățișeze o carieră de „menestrel” al vreunui lider politic, al vreunui rector, al vreunui ministru sau al vreunui șef de partid. Ca și „maeștrii” lor, noii intelectuali adevărați au un singur gând: să se facă utili unei Românii pe care o vor curată, corectă, echilibrată, calmă și eficientă.
