Isteria iscată de jocul (stupid) al lui Karl Nehammer urma să fie răsplătită, în logica mioritică, de un rezultat catastrofal anticipat pentru partidul său (OVP) în alegerile din 29 ianuarie, desfășurate în landul Austria Inferioară. Dovadă că Miorița nu înțelege din ecuația politică mai mult decât poate cuprinde curtea din spatele casei este faptul elementar că aceste alegeri nu au efecte directe și imediate asupra României. Acum, la o săptămână după numărarea tuturor voturilor, vom încerca să punem într-o lumină mai clară cele rezultate din scrutin. Iar faptul că prezența la vot a fost una consistentă (71,6%) susține exercițiul nostru interpretativ asupra societății austriece și a dinamicii politice din Republica Östereich — Regatul de Est. Vom spune de la început că suntem în prezența unei identități controversate, incerte, mai curând înghețate în propriile temeri și neputințe decât bine configurată. Acest demers ne este absolut necesar pentru a înțelege efectele unor schimbări în structura puterii, precum și punctul de inflexiune în care dilemele interne ar putea avea ceva de spus țărilor europene. După această sumară discuție, vom lua în discuție rezultatele matematice ale sus-numitelor alegeri și vom încheia așezându-le în contextul interpretativ al temei identitare din Austria, în general.

Așadar, Austria de azi numără „a doua republică”, prima fiind cea consumată în perioada interbelică, cea de-a doua începând după război. Prima a fost efectul unei înfrângeri istorice a Imperiului Austro-Ungar și s-a încheiat cu Anschluss-ul german. „A doua republică” a început sub ocupație sovietică și se descoperă azi ca stat membru al Uniunii Europene, cu responsabilități și așteptări pe măsura unui trecut despre care mulți ar prefera să vorbească în șoaptă. Într-un eseu din 1999, Erhard Busek avertiza că „analizele istorice de mai târziu vor considera că a doua jumătate a anului 1998, când Austria a găzduit președinția UE, ca simbol al unei cotituri importante în cadrul celei de-a doua republici… în primul rând preluarea responsabilității nu numai pentru Austria, ci și pentru alte state ale continentului”.

Cu toate acestea, statul poartă denumirea stranie de Regat (de Est) având, conform Constituției, formă republicană de organizare. Dincolo de rafinamentul detaliului, suntem în fața unei glume amare pe care oricine o poate auzi în societatea austriacă, fără a putea decripta dacă în spatele ei se află nostalgie sau cinism. O a doua sursă de contradicție ne duce în spațiul principiilor sau al culturii societale căutate sau afirmate. Cum știm, integrarea în Germania nazistă a fost, pentru mulți, o traumă, dar continuă să reprezinte un proiect politic sau chiar modul în care ar trebui încununată istoria actuală a țării. Nu puțini sunt cei ce afirmă nevoia de a alipi Austria la vecinul fost ocupant, iar aceasta nu e nici vorbă în vânt, nici tabu. Este temă de campanie electorală, de alternanță guvernamentală sau chiar de construit destine politice. În comparație cu majoritatea actorilor politici din regiune, în Austria nu avem un grup compact care să caute împlinirea „acestui ideal”, în schimb avem forțe politice care nu vorbesc niciodată despre acest subiect: SPÖ (Partidul Socialist). Nu există o majoritate care să favorizeze tema, dar descoperim suficienți votanți care evadează din „narațiunea” Marii Coaliții și cer o alternanță a ofertei politice, susținând formațiuni care afișează și această idee. Analizând rațiunile din spatele obsesiei unioniste, vedem că, poate, singurul lor punct comun ar fi idealul unei ordini ferme, rigide în timp, mai aproape de „ideal-tipul” weberian decât de posibilitatea unei politici reale. Pentru liberali, atunci când ei reușesc să coaguleze o voce politică, idealul e Partidul Liber Democrat (FDP) din Germania, de la care ar dori să împrumute atât discursul, cât și reușitele în materie de prezență guvernamentală, cu precădere la nivel federal. Pentru Partidul Libertății (FPÖ) idealul îl reprezintă, desigur, AfD, cu care nu ar ezita să fuzioneze în cazul unui nou Anschluss. Pentru votanții lor, pentru nostalgici și pentru indeciși, identitatea națională germană este un argument în plus, chiar dacă aderarea la acesta ar presupune pierderea farmecului tradițional austriac. Facem referire aici la stereotipurile reciproce care „împart” caracteristicile naționale între germani și austrieci în forma unui set de trăsături „reci” alocate primilor și, respectiv, unora „romantice, artistice”, care ar reveni celorlalți. Aceste „argumente” susțin apartenența vestică a Austriei odată cu pretențiile de rigoare. La celălalt capăt, accentul este pus pe „estic” din expresia „Regatul de Est” și păstrează nostalgia imperiului, a multiculturalității și a unui soi de fiziologie socială naturală. Aici este loc și pentru compromisuri, pentru „Afacerea Ibiza” (la care vom reveni) și pentru aspectele umaniste ale dosarului migranților sau pentru „teama de Iugoslavia lui Tito, care urma să înghită Carintia”. Nu știm „cine” este Austria de azi pentru că nici austriecii înșiși nu au decis irevocabil în ce postură se simt mai bine. De aici, și regulile constituționale sau rezultatele uneori surprinzătoare ale alegerilor. De pildă, executivele cuprind reprezentanți ai tuturor partidelor care obțin peste un anumit număr de voturi, i.e. peste un anumit procent, indiferent dacă există vreo convenție pre-electorală. În cel mai rău caz, pot refuza prezența FPÖ (Partidul libertății, considerat de extremă dreaptă), așa cum s-a mai întâmplat. Dar, de regulă, sunt aceleași partide în cote diferite. Această prevedere permite menținerea unui compromis politic menit să evite crizele guvernamentale sau schimbări radicale de la o guvernare la alta. De pildă, în Austria Inferioară, guvernul are nouă miniștri (număr fix), care în ultima jumătate de secol au provenit din aceleași trei partide: ÖVP (catolic, popular, conservator), SPÖ (socialist) și FPÖ. Alegerile pot lua un mandat de la un partid și îl pot distribui altuia, dar s-a întâmplat foarte rar ca alte formațiuni să obțină măcar un post ministerial.

Faptele

În data de 29 ianuarie au avut loc alegeri generale în landul Austria Inferioară. Urmează cele din Carintia, în data de 3 martie, apoi, în toamnă, în alte landuri. Fiind vorba despre o federație, programarea acestor alegeri se face la date și în moduri diferite. Austria Inferioară cuprinde spațiul din jurul Vienei și exprimă, politic, un soi de contrapondere a acesteia. Mesajul Concertului de Anul Nou a fost unul general uman, tolerant, deschis, specific majorității SPÖ-NEOS care domină acolo. În Austria Inferioară, dimpotrivă, cele mai multe voturi au fost mers, în continuare, spre Partidul Popular (ÖVP), urmat, acum, de FPÖ și abia apoi de SPÖ, verzii și NEOS intrând în legislativ, dar cu prea puține voturi spre a obține si mandat guvernamental. Concret, ÖVP a obținut „doar” 39,9% față de 49,6% și va dispune de 23 de mandate in legislativ, FPÖ, cu 24,2%, va avea 14 mandate, iar SPÖ, cu 20,7%, 12 mandate. Ca urmare, ÖVP („partidul lui Nehammer”, cum ar spune românii) a pierdut majoritatea confortabilă din land, dar este, în continuare, cel mai bine clasat partid și dispune de cel mai mare număr de voci în executiv. Rocada s-a făcut între SPÖ și FPÖ, adică extrema are un relativ avantaj în fața socialiștilor.

De aici pot începe calculele sau speculațiile privitoare la alegerile generale federale de anul viitor, fără ca prin aceasta să putem avea măcar o simulare credibilă. Istoria geopolitică regională a fost și a rămas mult prea dinamică spre a nu pregăti surprize la tot pasul, precum și provocări capabile să schimbe repartizarea preferințelor politice. Se tot discută în ce măsură modul stufos de alocare a mandatelor legislative în Austria este unul echitabil, în ce măsură circumscripțiile cu un singur mandat produc o selecție optimă a celui ales, dar tocmai complexitatea identității politice a țării a impus aceste succesive praguri de control reciproc al forțelor politice. Cu actuala procedură știm clar că un rezultat local/de land nu este în măsură să clatine echilibrul federal decât dacă el apare într-un context internațional serios bulversat. Chiar și așa, întreaga Europă își amintește perioada sancțiunilor severe aplicate Austriei conduse de Jörg Heider, precum și faptul că acestea au dus la demisia politicianului extremist și la restabilirea încrederii în republica dunăreană. Reținem, din recentul exercițiu electoral, faptul că FPÖ este în creștere, că a confirmat dublarea procentajului său electoral și a reușit aceasta dincolo de pariul lui Karl Nehamer de a prelua parte din programul lor politic. Până la urmă, suntem obligați să recunoaștem că accentele xenofobe și radical naționaliste nu fac parte din repertoriul ÖVP decât în situații disperate, în care fie au avut de limitat influența FPÖ, fie au format o alianță guvernamentală federală cu aceștia.

FPÖ/Partidul libertății

Este un partid atipic. Inițial, în 1956 a coagulat forțele care contestau Marea Coaliție, ÖVP-SPÖ, adică regimul conservator-socialist postbelic. În opoziție cu aceste două formațiuni, FPÖ se declară în favoarea libertății individuale (dincolo de contradicția cu colectivismul naționalist al partidelor extremiste). A inclus îndeosebi foști militanți naziști, nostalgici, foști ofițeri. În perioada conducerii lui Norbert Steger a prezentat o ofertă liberală, în căutarea unui mecanism menit să aducă mai multe voturi și să reformuleze profilul cu piața liberă și stat minimalist. A revenit, treptat, la tonul extremist în perioada conducerii lui Jorg Heider (1986–2000). Naționalismul liberal sau extremist nu a avut niciodată nimic în comun cu umbra imperiului, cu atât mai puțin cu fostele regiuni care l-au alcătuit. Nu este și nu a fost un partid incluziv, ci, dimpotrivă, s-a delimitat prin negare și izolare. Iar orientarea aproape exclusivă spre temele interne face ca FPÖ să nu imagineze vreun rol de capitală a UE pentru Viena, în maniera Bruxelles-ului sau a Luxemburg-ului, ci, dimpotrivă, sunt eurosceptici și ar susține oricând ieșirea țării din Uniune. Aparenta opțiune pentru alipirea la Germania pălește în fața dosarului migranților, FPÖ fiind, indiscutabil, împotriva acceptării acestora chiar și atunci când Angela Merkel deschidea larg porțile Germaniei pentru noile „brațe de muncă”. Nu în ultimul rând, „afacerea Ibiza”, anume protocolul semnat cu partidul Rusia Unită pentru colaborare, schimb de experiență și, s-a demonstrat, finanțare, îi deconspiră drept apropiați ai Moscovei, opuși ferm sancțiunilor UE împotriva acesteia, fie și pentru dosare precum Crimeea sau războiul aflat acum în derulare în Ucraina. Faptul că în Austria Inferioară au urcat pe locul secund este mult mai grav decât relativa înfrângere a lui Nehamer. Cum spuneam, urmează alegerile generale din Carintia, considerată fieful FPÖ, ale căror rezultate corelate cu cele din Austria Inferioară abia pot ridica un semnal de alarmă.

Austria — portretul politic

Marea Coaliție (ÖVP-SPÖ) este una eminamente conservatoare. Ceea ce contează nu e atât un conservatorism ideologic, cât unul al precauției împotriva extravaganțelor politice. Pe de altă parte, după jumătate de secol de dominație a acestei oferte guvernamentale, e firesc ca societatea să caute, să aștepte și să voteze altceva. Este clar că neutralitatea și compromisul care au înghețat postbelic, sursele de conflict domestic nu repezintă un model dezirabil pentru restul țărilor europene. Marea Coaliție nu și-a propus să formuleze vreun proiect identitar și nici firavele Mici Coaliții nu au reușit mare lucru. Austria de azi nu știe foarte bine cine este, nici încotro ar trebui să meargă, pentru că pur și simplu a paralizat în stagnarea postbelică. În acest context, nu e atât de gravă oscilația voturilor pentru ÖVP, cât dublarea prezenței FPÖ, deocamdată într-un land. Dacă acest fapt se va transforma în tendință, prestația lui Nehamer va fi uitată în fața unui risc mult mai mare. În plus, față de toată această balansare de putere, România nu este nici Transilvania, nici măcar regiunea de graniță Banat. Nu e percepută, din centrul imperiului, drept un teritoriu subordonat! Este pur si simplu o altă țară, susceptibilă să intre în scenariul negaționist al FPÖ, dincolo de existența lui Karl Nehamer. Ca urmare, ar trebui să ne gândim agenda politică din poziția unei națiuni care are ceva se spus, nicidecum din cea a unei societăți care așteaptă cu sufletul la gură părerile de la Viena. Imperiul nu mai există pe harta reală. România este si are obligația să înțeleagă realist ce se petrece în jurul ei.