La binecunoscuta librărie „Două bufnițe” a avut loc într-un cadru, din păcate, destul de restrâns, lansarea unui volum de scrieri istorice de un inedit aparte. Titlul este incitant tocmai prin misterul ce răzbate din el.

Este vorba de Mareșalii Palatului. Publicul larg a auzit de mareșalii plini de galoane și săbii de pe câmpurile de luptă. Dar sub același nume se mai află o altă noțiune din domeniul civil al administrației publice. Despre ce a insemnat instituția „mareșalului palatului” a dat ample și docte explicații istoricul Tudor Vișan-Miu. Dialogul interesant și fără prea multe formalisme s-a infiripat între cei câțiva curioși și autor cu concursul jurnalistului timișorean Flavius Boncea.
Este meritul incontestabil al autorul că a ales un subiect atât de aparte dar în egală măsură și al Editurii Corint books ce păstorește colecția „Istorie cu blazon”.

Cartea nu ar trebui să lipsească nici unui iubitor de istorie românească. În paginile sale se deslușește trecerea de la o țară chivernisită după cutume cvasi-feudale la o administrație modernă europeană care la vremea sa era egală cu orice stat ocidental.

– Ne aflăm în fața unui volum, poate, un pic mai deosebit, față de ce apare, de regulă, în domeniul istoric. La noi se scrie despre regi sau mai nou despre președinți. Despre mareșalii palatului nu s-a scris. Cum v-a venit ideea de a porni o astfel de carte?

– De la început, când am intrat în facultatea de istorie, eram preocupat de istoria casei regale. Am avut o întâlnire fericită cu profesorul coordonator, care este specialist în funcționărime ( mai exact în prefecți) dar în general în fenomenul acesta al funcționării statului. Domnul profesor Andrei Florin Sora mi-a sugerat, apelând, sigur, și la experiența sa, să studiez funcționarii Casei Regale. Evident alegerea a fost simplă. Pentru că sunt foarte multe categorii: ofițeri, doamne de onoare, servitori și așa mai departe. Dar foarte repede mi-am dat seama că nu s-a scris despre aceste vârfuri ale Curții Regale, acești mareșali ai palatului, (care sunt șefii Curții Regale) și sunt niște persoane foarte importante în viața publică a României Regale pentru că sunt interfața între oameni politici, instituții și cetățenii de toate zilele cu palatul și cu regii României. Așa încât până în 1930 când apar primii mareșali ai Armatei Române (Alexandru Averescu și Constantin Prezan) când spunei „mareșal” te gândeai la mareșalul palatului. După aceea, desigur, pentru că e vorba de o funcție de prestigiu în armată română, ajungi să te gândești mai degrabă la oștire și după aceea, desigur, la un funcționar public, mai ales pe vremea când a fost guvernarea Antonescu. Nu coincid sub nici o formă pentru că nu a fost nici un mareșal al armatei române care să îndeplinească această funcție. Deși au fost militari care au ocupat funcția de mareșal al palatului. Unii, chiar la grade foarte înalte în armată, cum a fost generalul Constantin Sănătescu, prim ministru de la 23 august 1944. Acesta pleaă de la postul de mareșal al palatului și va conduce un guvern.

– Poate ar fi interesant de aflat, pentru publicul cititor, dacă această funcție este ceva specific administrației românești sau a fost preluată de la alte administrații europene?

– A fost preluată de la alte curți regale. Se întâmplă un lucru foarte interesant la începutul secolului al XIX-lea. Napoleon, care influențează celelalte curți, deși era un intrus în aristocrația europeană, prin felul în care și-a organizat o curte foarte pompoasă, somptuoasă cu tot felul de mari maeștri cu mareșali și are și un mare mareșal, ministru al casei regale etc a dat tonul.
De altfel existau astefel de funcții și la curtea princepelui Alexandru Ioan Cuza. ă îi spunea maestru, că se numea mareșal.. oricum era un ofițer (Teodor Cazimir) care a îndeplinit acest rol la lovitura de stat de la 11 februarie 1866. Funcția există în toate monarhiile. Poate se numesc diferit dar există un mareșal sau mai mulți mareșali. Sunt curți, cum e cea italiană, care, ca să mulțumească toate provinciile care au fosmat Italia unită avea tot felul de funcții specifice fiecărei regiuni italiene. La noi nu a existat ambiția asta decât după Marea Unire, să aducă un bănățean și un bucovinean. Unul a fost mare maestru de ceremonii ( baronul Ioan Stârcea), celălalt a fost mare maestru de vânătoare, bănățeanul Anton Mocioni de Foeni.
Cele două familii au avut ulterior o legătură, o istorie comună pentru că Anton Mocioni nu avea urmași și printr-un concurs de împrejurări toată familia avea să se stingă, așa încât l-a adoptat pe fiul mijlociu al colegul său de la Palat, baronul Stârcea. Acesta a preluat numele de Mocioni. Sigur că a făcut o legătură fericită între cele două familii prin nepotul său de frate, el neavând copii.

Câteva necesare lămuriri despre carte și noțiunea atât de misterioasă acum în epoca noastră de mareșal al palatului ne oferă jurnalistul Flavius Boncea, un atent observator al societății noastre dar și apropiat al valorilor regaliste.

– Domnule Boncea, cine erau acești Mareșali al Curții?

– El se ocupa și impunea normele de conduită și de protocol de la Curtea Regală. Se dorea a fi un fel de model pentru societatea românească și de fapt acești mareșali ai palatului au reușit să schimbe obiceiurile orientale cu care era obișnuită România până la 1866 cu cele occidentale, cel puțin în domeniul administrației publice, atât cât s-a putut.
Pentru noi în zona aceasta, cartea este importantă și pentru că readuce în memorie persoana lui Anton Mocioni. A fost bănățeanul care a deținut funcția de mareșal al palatului sub trei regi: Ferdinand, Carol al II-lea și sub regele Mihai I și a menținut vie această legătură între regalitatea românească, între familia regală și zonele din Transilvania și Banat reîntregite în România Mare.
Astăzi este chiar o zi specială. Tocmai aniversăm 141 de ani de la nașterea lui Anton Mocioni acum când lansăm această carte.
Aș vrea să mai zic că această carte este rezultatul unei efort meritoriu al lui Tudor Vișan-Miu, un istoric tânăr, care la nici 28 de ani se află la al treilea volum lansat în aceeași colecție „Istorie cu blazon” al editurii Corint. Un istoric extrem de aplecat asupra ce a însemnat și înseamnă familia regală pentru istoria României și care dincolo de de evidentul subiectivism și atașamentul său față de valorile regale a mers un pas mai departe la studiul arhivelor astfel încât crezurile lui le-a întregit și cu o cercetare a realității istorice.

– Această carte trebuie pusă, evident, în contextul acelor ani. Dar, ca un arc peste timp, acum în zilele noastre, cu datele de acum (al unei republici) ar mai fi, oare,  fiabil un astfel de post în administrația noastră?

– Poate că nu ar strica o astfel de funcție chiar și în plan republican. Societatea românească duce o lipsă foarte acută de modele, de la nivelul cel mai de sus. Ori funcția de mareșal al palatului tocmai asta oferea, în primul rând, un model. Un model după care să funcționeze tot ce înseamnă administrație. În România de astăzi ne lipsește un astfel de model. Poate nu ar strica să existe. (probabil cu o altă denumire). E greu de vorbit și de o titulatură a unei astfel de funcții în România de astăzi care se zbate între o zonă de ilegitimitate din punct de vedere constituțional. O Românie care nu este dispusă nici să își asume trecutul nici să se împace cu el. Și nu are nici în ziua de azi o idee despre cum ar trebui să arate viitorul.