Călătoria începută cu ceva vreme în urmă pe meleagurile almăjene, printre sate și locuri de închinăciune, continuă acum cu un nou episod despre tainele ascunse între dealuri și ape repezi.
Într-un cadru natural, cu adevărat mioritic, pe frumoasa Vale a Almăjului, mergând în amontele râului Putna, spre gurile lui de vărsare, pe lângă un codru des de fag și de pin, în unduirile sale grăbite să se unească cu apele Nerei ce se varsă din Munții Semenicului, se mai păstrează amintirea pașilor legiunilor romane de acum 2000 de ani.
În acele vremuri, când zorii creștinismului se întrevedeau pentru străvechiul regat al Daciei ce devenise provincie romană, viața locuitorilor se scurgea în liniștea munților, cu preocupări ce nu diferă foarte mult de cele ale paorilor de azi. Sigur că cei urbanizați duc o altă viață. Dar cei ce se trezesc înaintea zorilor pentru a griji de animale o fac la fel de mii de ani.
În amurg, printre clipocitul valorilor Putnei se aud sunetele ritmate ale unei toace de lemn, bătută de ucenicii Cuviosului Pahomie Putneanul, care cheamă la rugăciune. E semn că mănăstirea nu poate fi prea departe.
În vale se păstrează o frumoasă amintire cuviosului părinte numit „Putneanul” după numele mănăstirii sale de metanie (mai celebra mănăstire Putna din Moldova), nume care și-a lăsat amprenta asupra denumirii satului și râului Putna. Tradiția locală, dar și unele consemnări spun că, prin veacul al XVII-lea, un credincios din zona Almăjului dorind viața pustnicească, însetat după mântuire, precum spune Psalmistul David: „ca un cerb la izvoarele apelor”, a fost primit în cinul monahal al Sfintei Mănăstiri Putna, ctitoria Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. După multe osteneli monahale, a plecat în pribegie la Sfântul Munte Athos, unde s-a nevoit aproape 18 ani, luând schima mare. Spre sfârșitul vieții sale i sa arătat Maica Domnului în vedenie, poruncindu-i să se întoarcă pe plaiurile natale pentru a veni în sprijinul Bisericii și credincioșilor.
Într-un Liturghier cu slovă slavonească este consemnat părând că acest cuviincios Pahomie, împreună cu cei șapte ucenici ai săi, viețuind în peșterile din preajma satului Putna, a slujit pe aceste meleaguri Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.
Acest liturghier se găsește în prezent în arhiva mănăstirii Frăsinei din Vâlcea. Dintre multele binefaceri pe care Dumnezeu le-a săvârșit prin puterea rugăciunilor cuviosului Pahomie, se amintește și vindecarea fiicelor mute ale unui înstărit al locului. Omul a construit o casă unde cuviosul Pahomie venea pentru a spovedi și a asigura asistență sufletească dreptcredincioșilor. Casa de atunci urma să fie începutul bisericii și satului înfiripat în jur, amintind de Putna de peste munți.
Au trecut secole la întâmplare, dar nevoile de alinare ale credincioșilor almăjeni au rămas. După schimbarea regimului totalitar, când credința nu mai era așa de rău văzută de autorități, a pornit ideea de a ridica o nouă mănăstire la marginea satului Putna de pe Valea Almăjului.
Inițiativa a venit de la un militar, Luca Zăvoianu, fiu al satului Putna, care a donat terenul necesar. La 6 august 1996, Prea Sfințitul Părinte Laurentiu Streza, Episcopul Caransebeșului, împreună cu un sobor de preoți, în prezența a sute de credincioși veniți din toate satele din jur, a pus piatra de temelie și a dat binecuvântarea viitorului așezământ.
La 200 de metri de mănăstire se află o grădină cu izvor, donată de Pavel Panduru, directorul școlii din Prigor. Aici se adună enoriașii din împrejurimi după Paște, pentru a sărbători „Izvorul Tămăduirii”.
Temelia clădirii care cuprinde 19 chilii, paraclisul, trapeza și bucătăria a fost turnată în toamna anului 1996, cu sprijinul material și munca prestată de credincioșii din parohia Putna și parohiile învecinate. Coordonarea lucrărilor s-a făcut de către Luca Zăvoianu și Popovici loan, fără nicio pretenție bănească.
La începutul lui martie 1997 a venit la așezământul monahal de la Putna părintele Sava Cana, împreună cu câțiva ucenici: ieromonahul Casian Oniță, monahul Nichifor Amihalache și fratele Radu Marian. Părintele Sava a fost numit stareț, preluând astfel administrarea schitului. Timp de aproape doi ani, neavând unde să locuiască, au fost găzduiți în casa părintească a doamnei Ana Farkas din Caransebeș. Aici a fost amenajat un paraclis, într-o din încăperi.
Prin purtarea de grija a părintelui stareț, dimpreună cu ucenicii săi, s-au continuat lucrările la clădire: s-a turnat fundația pentru altar, a început zidirea cu cărămidă și s-au inițiat lucrările pentru pornirea unei mici ferme pe un teren din apropierea schitului donat tot de profesorul Pavel Panduru.
Au urmat lucrări la acoperișurile din țiglă, la corpul de chilii, trapeză și bucătărie. Biserica și turla au fost acoperite cu tabla zincată.
În vara anului 2000 s-a tencuit în terasit exteriorul întregii clădiri. Pe plan administrativ gospodăresc, s-au amenajat patru bazine piscicole, s-a construit un sălaș (o anexă) pentru asigurarea celor de trebuință obștii monahale și credincioșilor care se află în treacăt prin această așezare monahală. De la punerea pietrei de temelie și până acum, schitul de la Almăj-Putna s-a bucurat de atenta purtare de grija a Prea Sfințitului Părinte Laurențiu Streza, Episcopul Caransebeșului. Această purtare de grija s-a concretizat în vizitele canonice făcute cu ocazia hramului mănăstirii „Schimbarea la fața a Mântuitorului”, sprijin material și financiar din partea Centrului Eparhial, sfaturi și povățuiri adresate obștii, precum și credincioșilor veniți la mănăstire.
În anul 1999, la propunerea Prea Sfințitului Părinte Laurențiu Streza, Episcopul Caransebeșului, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a aprobat transformarea schitului în mănăstire. Conștienți că nu zidurile dau slavă lui Dumnezeu, ci credincioșii sunt chemați să devină pietre vii al Trupului mistic al Mântuitorului lisus Hristos, care este Biserica, dar că și de ziduri și nevoie pentru a putea înălța rugăciunile, mirenii și călugării continuă osteneala la lăcașul la poalele Semenicului.
Prin păstrarea rânduielilor de rugăciune specifice vieții monahale, mănăstirea de la Almăj-Putna vrea să fie un loc de viață duhovnicească, un loc de întărire în dreapta credință, un loc de alinare și mulțumire pentru toți cei care calcă pragul acestui lăcaș de cult.
„Ne aflăm la Almăj-Putna de pe valea cu același nume, zonă generoasă și frumoasă, binecuvântată de Dumnezeu, care are ceva din izul sadovenian al „Dumbravei Minunate. Pe scurt, aș vrea să vă spun câte ceva despre istoricul acestei mănăstiri.
O pioasă tradiție din zonă spune că, în urmă cu aproximativ 300 de ani, un credincios din această frumoasă Vale a Almăjului, doritor de viață călugărească, a plecat la mănăstirea Putna din Moldova, unde s-a călugărit. Mai la apusul vieții a mers la Sfântul Munte Athos, în Grecia, unde a slujit ca la 18 ani. Acolo, crescând duhovnicește, a ajuns, într-o noapte, să primească din partea Maicii Domnului îndemnul ca, împreună cu șapte ucenici, să se întoarcă pe meleagurile natale și să împlinească cuvântul Evangheliei cum se cuvine, ca lumina să nu fie ascunsă sub obroc. Încărcat de această experiență duhovnicească, împreună cu cei șapte ucenici s-a sălășluit în hotarele actualului sat Putna.
Tradiția spune ca printre multele minuni care s-au săvârșit prin mijlocirea acestui cuvios părinte s-a păstrat în mod deosebit dobândirea graiului a doua fete ale unui boier care, drept recunoștință pentru această întâmplare, l-au rugat pe tatăl lor să le construiască un sălaș unde, venind pentru cuvânt de folos, de învățătură, de spovedanie și de împărtășanie, să nu deranjeze pe părinții care se nevoiau. După cum spune tradiția, la intrarea în satul Putna, unde noi am marcat locul acesta cu o troiță, înainte de a trece podul. La Varniță se numea locul, din bătrâni, în care se spune că oamenii strângeau piatra de var și stingeau varul. În acelea scobituri au rămas niște peșteri. În aceste peșteri cuvioșii părinți au găsit loc prielnic pentru nevoință. Au ridicat o bisericuță de lemn care, după anii 1800, nu a mai fost. Nu s-a mai putut folosi.
În amintirea acelei bisericuțe am ridicat un paraclis care se poate vedea și în ziua de astăzi. Ca să fie conservat, oamenii au făcut un paraclis de trei pe trei metri, care să înconjoare acea bornă, unde sunt trei icoane: Icoana încoronării Maicii Domnului de Sfânta Treime, Nașterea Maicii Domnului și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și o pisanie în (scriere) chirilică în care se consemnează faptul că viețuitorii acestui sat, în amintirea acelor cuvioși părinți care bine s-au nevoit pe aceste meleaguri, au ridicat, spre evlavioasă pomenire, acea troiță.
Peste un arc de timp de 300, mai exact în vara anului 1996, PS Episcop Laurențiu (actualul Mitropolit al Ardealului) a sfințit locul de mănăstire. Așa cum se spune în popor, s-a pornit de la lingură și furculiță, de la iarbă verde. La început am fost mai mulți călugări și frați ostenitori, ca la vreo zece. Dar șantierul ne-a mai cernut. Am ajuns în ziua de astăzi în număr de trei: un preot, un diacon și un călugăr. Așa, cei trei continuăm ce au început acei cuvioși părinți: să dăm slavă lui Dumnezeu pe aceste locuri. Pe acest picior de plai și această gură de rai care este Valea Almăjului, o zonă binecuvântată și liniștită, cu oameni buni, calzi și cu frică de Dumnezeu, împreună ne rugăm ca Dumnezeu să nu păzească, să nu dăruiască toate cele ce sunt de folos spre mântuire.
Un frumos cuvânt din înțelepciunea asiatică spune că atunci când lucrurile ajung la limită sunt nevoite să se întoarcă la matcă. Iată, ne uităm în jur și vedem că trăim într-o lume din ce în ce mai tulbure, mai confuză și simțim nevoia să ne întoarcem la matcă.
Matca noastră duhovnicească este peștera din Betleem unde, în urmă cu două mii de ani, Mântuitorul nostru S-a născut, a venit în lume ca să ne învețe ce să facem ca să ajungem iarăși în împărăția lui Dumnezeu. Toate lucrurile în natură arată că se întorc în matcă. Apa, când este mare, după ce se liniștește ploaia, furtuna, se întoarce în matcă. Albina matcă face lucrarea ei încă. Iar noi, ca niște creștini cu gândul și cu inima la slăvitul praznic al Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trebuie să ne întoarcem la această matcă duhovnicească care are biserica. Să venim la biserică, să-i mulțumim Lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care ni le-a dăruit în acestă lume.
Cu această ocazie, în apropierea slăvitului praznic al Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos, urăm tuturor credincioșilor sărbători cu pace, cu bucurie și îi îndemnăm să-și curățească sufletele prin sfânta spovedanie, să se împace unii cu alții și să se împărtășească cu trupul sfânt al lui Iisus Hristos. Astfel, să simțim cu adevărat bucuria Nașterii Domnului Iisus Hristos. Nu trebuie să ne limităm numai la această bucurie pe care să o simțim numai de exterior, ci trebuie să căutăm să nu ne împodobim sufletele cu gânduri curate, cu vorbe alese, cu faptele cele mai plăcute lui Dumnezeu, cu milostenii. Trebuie să ne gândim că și în ziua de astăzi sunt oameni sărmani care, poate, nu au ce să pună pe masă. Din prisosul nostru putem să dăruim celor în nevoie și, chiar dacă nu avem prea multe, măcar un gând bun, o mângâiere”, au fost câteva din gândurile părintelui protosinghel Andrei Radu, starețul mănăstirii, spuse în preajma Crăciunului.
